Cărţi

articolul anterior articolul urmator

AVANPREMIERĂ „Ce vrem noi, femeile? Despre dragostea nerăbdătoare, viaţa lungă şi ursitoarele bune“ de Isabel Allende

0
3 Nov 2020 17:56:43
Autor: Otilia Andrei
Scriitoarea Isabel Allende, în 2019                                                                            FOTO: Lori Barra
Scriitoarea Isabel Allende, în 2019                                                                            FOTO: Lori Barra

„Ce vrem noi, femeile? Despre dragostea nerăbdătoare, viaţa lungă şi ursitoarele bune”, de Isabel Allende, apare joi în librării. Traducerea din limba spaniolă şi notele sunt realizate de Cornelia Rădulescu. „Adevărul” prezintă, în avanpremieră, un fragment din cartea apărută la Editura Humanitas.

Isabel Allende plonjează în adâncurile memoriei şi ne oferă o carte emoţionantă, îmbibată de umorul său caracteristic, despre relaţia cu feminismul şi condiţia de femeie, o pledoarie pentru viaţa care trebuie trăită, simţită şi savurată cu deplină intensitate. Ne invită s-o însoţim într-o călătorie personală în care, cu harul ei de povestitoare, revizitează episoadele ce o leagă de feminism din copilărie până astăzi. Ne face cunoscute portretele unor femei far din existenţa sa,  ne vorbeşte despre scriitoare şi activiste, laudă creaţia unor tinere artiste care exprimă revolta generaţiei lor şi se înclină în faţa atâtor anonime care, cunoscând suferinţa produsă de violenţă, s-au ridicat şi, cu demnitate şi curaj, au mers mai departe. Ele sunt cele care au inspirat-o şi au însoţit-o pe întregul parcurs al vieţii, sunt femeile sufletului ei. Toate acestea fără să piardă nici o fărâmă din inconfundabila sa bucurie de a trăi şi amintindu-ne că, dincolo de vârstă, există întotdeauna o vreme pentru dragoste.

-FRAGMENT-

Femeile extraordinare pe care le-am cunoscut de-a lungul vieţii întăresc viziunea pe care am avut-o la cincisprezece ani, cea a unei lumi în care valorile feminine au aceeaşi greutate ca valorile masculine, idee pe care i-o predicam bunicului, care mă asculta cu buzele şi cu pumnii strânşi. „Pe ce lume trăieşti tu, Isabel? Ceea ce spui nu ne priveşte nici un pic“, era reacţia sa. Tot asta spunea şi mai târziu, când puciul militar a pus capăt democraţiei de pe o zi pe alta şi ţara a intrat într-o dictatură prelungită.

Ca jurnalistă, aflam ce se petrecea pe ascuns, aflam despre lagărele de concentrare şi centrele de tortură, despre miile de dispăruţi, despre morţii aruncaţi în aer cu dinamită în deşert şi despre cei azvârliţi în mare din elicopter.

Bunicul nici nu voia să audă, spunea că sunt zvonuri, că asta nu ne privea, şi să nu mă bag în politică, să stau cuminte acasă, să mă gândesc la bărbatul şi la copiii mei. „Ai uitat povestea papagalului care voia să oprească trenul bătând din aripi? Trenul l-a făcut praf, n-a rămas nici o pană. Asta vrei tu?“

Întrebarea lui retorică m-a urmărit decenii la rând. Ce vreau eu? Ce vrem noi, femeile? Să vă reamintesc vechiul basm cu Califul.

În mitica cetate a Bagdadului a fost adus înaintea Califului un hoţ recidivist. Pedeapsa clasică ar fi fost să i se taie mâinile, dar în dimineaţa aceea Califul se trezise binedispus şi i-a dat hoţului o şansă. „Să-mi spui ce-şi doresc femeile şi te las să pleci.“ Omul a stat puţin pe gânduri, s-a rugat lui Allah şi Profetului său şi a răspuns: „O, mărite Calif, femeile vor să fie ascultate: întreabă-le ce-şi doresc şi îţi vor spune“.

Ca să mă documentez pentru aceste reflexii trebuia să fac oarece cercetări, dar în loc să iau la întrebări femeile am vrut să fac economie de timp şi am căutat pe internet. Am scris ghicitoarea Califului: Ce-şi doresc femeile? Au ieşit nişte cărţi de self-help cu titluri precum Află ce vor femeile şi culcă-te cu ele. Sau sfaturi pe care şi le dădeau bărbaţii pentru a face rost de femei, spre exemplu: Femeile vor tipi duri, arată-te agresiv şi sigur pe tine, nu le da putere, fii poruncitor şi exigent, nevoile tale au prioritate, asta le place lor.

Mă îndoiesc c-ar fi aşa, cel puţin dacă socotesc femeile pe care le cunosc, şi sunt multe, dacă le adun pe cititoarele mele fidele şi pe cele cu care intru în legătură prin fundaţia mea. Cred că am un răspuns mai potrivit la întrebarea Califului. Femeile îşi doresc în general următoarele: siguranţă, să fie apreciate, să trăiască în pace, să dispună de resurse proprii, să fie conectate şi, mai ales, îşi doresc dragoste. În continuare voi încerca să lămuresc aceste lucruri.

Indicatorul determinant al gradului de violenţă al unei naţiuni este cea exercitată împotriva femeilor, care normează alte forme de violenţă. În Mexic, unde lipsa de siguranţă pe stradă şi impunitatea cartelurilor şi a bandelor de crimă organizată sunt notorii, se estimează o medie de zece femei ucise zilnic; este vorba de un calcul neschimbat. Sunt victime în marea lor majoritate ale iubiţilor, soţilor şi bărbaţilor pe care îi cunosc. Începând cu anii ’90, în Ciudad Juárez, Chihuahua, au fost asasinate sute de femei tinere după ce fuseseră violate şi adesea torturate cu sălbăticie, în indiferenţa autorităţilor. Asta a provocat un protest masiv al femeilor în martie 2020: au declarat o zi de grevă generală, alta în care nu s-au dus la muncă, n-au muncit nici acasă şi au ieşit să defileze pe străzi. Mai rămâne de văzut impactul asupra autorităţilor.

Republica Democrată Congo, cu istoria ei de instabilitate şi conflicte armate, poartă ruşinosul nume de „capitală mondială a violurilor“. Violul şi alte agresiuni sistematice asupra femeilor sunt instrumente de oprimare în mâna grupurilor armate, însă un caz din trei are autori civili. Acelaşi lucru se întâmplă în alte locuri din Africa, America Latină, Orientul Mijlociu şi Asia. Cu cât mai multă hipermasculinitate şi polarizare de gen, cu atât mai multă violenţă împotriva femeii, exact ca în cadrul grupărilor teroriste.

Ne dorim siguranţă pentru noi şi copiii noştri. Suntem programate să ne apărăm odraslele şi o facem cu ghearele şi cu dinţii. Exact ca în cazul animalelor, deşi pentru reptile (şerpi sau crocodili) nu bag mâna în foc. Cu rare excepţii, de pui se îngrijeşte femela şi uneori îi apără cu preţul vieţii ca să nu fie devoraţi de vreun mascul flămând.

Înaintea unei ameninţări, reacţia masculină e fuga sau lupta: adrenalină şi testosteron. Înaintea unei ameninţări, reacţia feminină este să formeze un cerc în jurul puilor: oxitocină şi estrogen.

Violenţa împotriva femeilor e universală şi la fel de veche precum civilizaţia însăşi. Când se vorbeşte de drepturile omului practic se vorbeşte de drepturile bărbaţilor. Dacă un bărbat este lovit şi privat de libertate, asta se numeşte tortură. Dacă aceleaşi lucruri le suportă femeia, se cheamă violenţă domestică şi în cea mai mare parte a lumii reprezintă încă o chestiune privată. Sunt ţări unde a ucide o fată sau o femeie pentru o problemă de onoare nici măcar nu se raportează. Organizaţia Naţiunilor Unite a calculat că anual sunt ucise cinci mii de fete şi femei pentru a salva onoarea unui bărbat sau a unei familii în Orientul Mijlociu şi în Asia de Sud.

Conform statisticilor, în Statele Unite o femeie este violată la fiecare şase minute – sunt datele raportate, în realitate numărul este de cel puţin cinci ori mai mare. Iar la fiecare nouăzeci de secunde o femeie este lovită. Agresiunea şi intimidarea au loc acasă, pe stradă, la locul de muncă şi pe reţelele de socializare, unde anonimatul favorizează cele mai rele manifestări de misoginie. E vorba de Statele Unite, imaginaţi-vă cum stau lucrurile în ţări în care drepturile femeilor se află încă în faşă. Violenţa e inerentă culturii patriarhale, nu e ceva anormal. E momentul să-i spunem pe nume şi s-o denunţăm.” (Copyright: Editura Humanitas)

Isabel Allende, nepoata fostului preşedinte chilian Salvador Allende, s-a născut pe 2 august 1942 la Lima, în Peru. Îşi petrece copilăria în Chile, iar în timpul dictaturii lui Pinochet se refugiază în Venezuela, unde rămâne timp de 15 ani şi lucrează ca ziaristă. În prezent locuieşte în California. 

În 1982, primul ei roman, Casa spiritelor, are un succes fulminant şi devine imediat bestseller internaţional. În 1984 publică Despre dragoste şi umbră, apoi Eva Luna (1987), Povestirile Evei Luna (1989) şi Planul infinit (1991). În 1992, fiica scriitoarei, bolnavă de porfirie, moare. Următoarea ei carte, Paula (1994), îi este dedicată. De mult succes se bucură volumul Afrodita (1997), romanele Fiica norocului (1999) şi Portret în sepia (2000), volumul de memorii Ţara mea inventată (2003) şi romanul Zorro (2005). În 2006 îi apare romanul Inés a sufletului meu, în 2007, volumul autobiografic Suma zilelor, în 2009, romanul Insula de sub mare, în 2011, Caietul Mayei, iar în 2012, volumul Dragoste

În 2014 vede lumina tiparului thrillerul Jocul RIPPER, în 2015, romanul Amantul japonez, în 2017, Dincolo de iarnă, în 2019, O lungă petală de mare, iar în 2020, Ce vrem noi, femeile? Despre dragostea nerăbdătoare, viaţa lungă şi ursitoarele bune. În cariera sa literară, a primit peste 60 de premii şi distincţii. În 1994, statul francez i-a conferit titlul de Chevalière de l’Ordre des Arts et des Lettres, în 2004 a fost admisă în American Academy of Arts and Letters, iar în 2014 i s-a decernat Presidential Medal of Freedom. În 2018, în cadrul National Book Awards, a primit Medal for Distinguished Contribution to American Letters, fiind prima pe

 

 

 

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările