AVANPREMIERĂ "Fugara" lui Alice Munro, scriitoarea canadiană cu Nobel

Cartea scriitoarei Alice Munro, "Fugara", cuprinde opt povestiri extraordinare despre natura infinit oscilantă şi surprinzătoare a dragostei.

 Cartea scriitoarei Alice Munro cuprinde opt povestiri extraordinare despre natura infinit oscilantă şi surprinzătoare a dragostei. De la prima povestire, despre o tânără femeie care se dovedeşte incapabilă să-şi părăsească soţul, deşi îşi închipuie că este hotărâtă s-o facă, până la cele trei povestiri ce dezvăluie emoţiile complexe ale eroinei lor, o femeie pe nume Juliet, oamenii despre care scrie Munro – femei de toate vârstele şi stările sociale, cu prietenii, părinţii şi copiii lor – capătă sub ochii noştri o viaţă absolut reală, ca şi cum ne-ar fi vecini. Scriitoarea are darul miraculos de a face povestirile acestea la fel de autentice şi de memorabile ca povestea propriei noastre vieţi.

„Fugara este o carte atât de bună, încât nu vreau s-o discut într-o recenzie. Nici citatele, nici vreun sumar nu pot da seamă de calităţile ei. Singurul mod în care o puteţi aprecia cu adevărat este s-o citiţi. ... Revin de aceea la îndemnul de la care am pornit: Citiţi-o pe Munro! Citiţi-o pe Munro!“ Jonathan Franzen, The New York Times Review of Books  

FRAGMENT

Mary Carey, Jean Livermore, Melda Buchanan Carla şi‑a dat seama că venea încă dinainte ca
maşina să ajungă în vârful acelei biete înălţări a drumului care prin părţile‑astea se cheamă deal.
Ea este, s‑a gândit. Doamna Jamieson – Sylvia –, care se întorcea din vacanţa petrecută în Grecia. Din
poarta grajdului – dar stând înăuntru suficient de mult, cât să nu poată fi văzută dintr‑o singură privire –,
urmărea cu atenţie şoseaua pe care doamna Jamieson trebuia neapărat să treacă, fiindcă locuinţa ei se afla la o jumătate de milă mai jos pe drumul acela, dincolo de casa lui Clark şi a Carlei.
Dacă era cineva care‑şi propusese să cotească şi să intre pe poarta lor, de‑acum ar fi trebuit să încetinească.

Şi totuşi, Carla încă spera. „Dă să nu fie ea!“ Ba era. Doamna Jamieson şi‑a întors capul o dată,
scurt – se străduia din răsputeri să‑şi manevreze maşina printre făgaşele şi băltoacele pe care ploaia le
făcuse în pietriş –, dar nu şi‑a ridicat mâna de pe volan ca să‑i facă semn, adică n‑o zărise. Carla, în schimb, i‑a zărit ei braţul dezgolit până la umăr şi bronzat, părul platinat într‑o nuanţă şi mai deschisă decât i‑l ştia dinainte, mai degrabă alb acum decât blond‑argintiu, şi expresia feţei, care era şi hotărâtă, şi exasperată, şi amuzată de propria‑i exasperare – exact aşa cum se aştepta să arate doamna Jamieson încercând să se descurce pe un asemenea drum. Când şi‑a întors capul spre ea, Carla i‑a citit în ochi o lucire pozitivă – de optimism, de curiozitate –, care a făcut‑o să se dea înapoi cu un pas.
Aşa, deci.

Poate că deocamdată Clark nu ştia. Presupunând că stătea la calculator, înseamnă că era cu spatele
întors către fereastră şi drum. Dar poate că doamna Jamieson mai avea de mers pe undeva. Dacă venise cu maşina dinspre aeroport spre casă, poate că nu se oprise la cumpărături – adică, înainte să ajungă până acasă şi să‑şi dea seama de ce‑i trebuia. Şi‑atunci ar putea‑o vedea Clark. Sau, după
lăsarea întunericului, s‑ar zări luminile de la casa ei.

Dar acum, în iulie, se întuneca târziu. Ar putea fi atât de obosită, încât să nu‑şi mai bată capul s‑aprindă
luminile, ar putea să se culce devreme.
Pe de altă parte, ar putea să telefoneze. Uite‑acum, în orice moment.
Era o vară de ploaie, ploaie şi iar ploaie. De cum făceai ochi dimineaţa, o auzeai răpăind pe acoperişul
locuinţei mobile. Potecile erau numai noroaie, pajiştile cu iarbă înaltă musteau de apă, din frunzişurile de
deasupra capului te trezeai cu câte o aversă întâmplătoare, chiar şi în momentele în care din cer nu se
revărsa nimic, de fapt, iar norii dădeau semne că se risipeau. Carla îşi punea o pălărie australiană veche,
de fetru, înaltă şi cu boruri largi, ori de câte ori ieşea, iar părul strâns într‑o coadă lungă şi groasă, împletită,
şi‑l ţinea pe dinăuntrul bluzei.

Nimeni nu mai venea să călărească pe coclauri, deşi Clark şi Carla fuseseră peste tot şi lipiseră afişe prin
toate campingurile, în cafenele, pe panoul de afişaj de la oficiul de turism şi oriunde altundeva le mai trecuse prin cap să le pună. Doar o mână de elevi mai veneau la lecţii, dar erau cei obişnuiţi, nu grupurile de şcolari

în vacanţă, nu autocarele întregi de prin taberele sezoniere, care‑i ţinuseră ocupaţi toată vara dinainte.
Şi chiar şi cei obişnuiţi, pe care ei contau, îşi luau liber şi plecau în concedii şi‑n excursii, ori pur şi simplu îşi
contramandau lecţiile, pentru că vremea chiar avea darul să‑i descurajeze. Dacă sunau prea târziu, Clark îi
taxa oricum pentru timpul neconsumat. Câţiva dintre ei se plânseseră şi renunţaseră definitiv.
Mai câştigau ceva de pe urma celor trei cai ţinuţi în pensiune. Aceştia trei, plus cei patru ai lor, erau acum
pe undeva pe câmp, vârându‑şi boturile prin iarba de sub copaci. Aveau aerul că nu‑şi băteau ei capul să observe că ploaia se oprise pe moment, aşa cum de multe ori făcea după‑amiaza, mai mult sau mai puţin.

Atâta cât să‑ţi renască speranţele – norii se albeau, se subţiau şi lăsau să treacă prin ei o lumină difuză, care nu reuşea niciodată să se transforme în strălucire de soare adevărată şi până pe la ora cinei dispărea cu totul.

Carla terminase de‑acum să cureţe în grajd. Făcuse totul pe îndelete – îi plăceau ritmul corvezilor ei obişnuite, spaţiul gol de sub acoperişul înalt al grajdului, mirosurile. S‑a îndreptat apoi către ţarcul de antrenament, ca să vadă cât de uscat era solul, pentru cazul în care şi‑ar fi făcut apariţia, totuşi, elevul de la ora cinci.

Cele mai multe ploi serioase nu fuseseră propriu‑zis torenţiale sau amplificate de vânt, dar în săptămâna dinainte se iscase brusc o agitaţie şi pe urmă o vântoasă printre vârfurile copacilor, cu o ploaie orbitoare,
aproape la orizontală. După numai un sfert de oră, furtuna trecuse mai departe. Dar după ea rămăseseră crengi căzute de‑a latul drumului, fire de curent electric smulse şi o bună parte din acoperitoarea de plastic
a ţarcului ruptă şi aruncată cât colo. La capătul pistei se formase o baltă mare cât un lac, şi Clark muncise până după lăsarea întunericului, săpând un şanţ prin care s‑o dreneze.
Acoperitoarea nu fusese reparată nici acum. Clark întinsese nişte sârmă de gard, care să împiedice caii
să se bage în noroi, şi Carla instalase marcaje pentru o pistă mai scurtă.

Pe internet, chiar acum, Clark vâna un loc de unde să cumpere material pentru altă acoperitoare. Vreun debuşeu de lichidări de stocuri, cu preţuri pe care şi le puteau permite, sau cineva care voia să scape la mâna a doua de vreun asemenea material. Nu voia să meargă în oraş, la „Furniturile pentru locuinţă“ ale lui Hy şi Robert Buckley, cărora el le spunea „Furnituri pentru ticăloşii de hoţi la drumul mare“1, pentru că le datora prea mulţi bani şi se mai şi certase cu ei. Clark nu se certa numai cu oamenii cărora le datora
bani. Atitudinea lui prietenoasă, care iniţial te atrăgea, putea să se transforme dintr‑odată în duşmănie.
În unele locuri nu voia cu nici un chip să intre şi de fiecare dată o punea pe Carla să meargă ea, pentru
că el făcuse scandal. Un asemenea loc era farmacia.

O bătrână i se băgase în faţă – de fapt, plecase din faţa lui şi se dusese după ceva ce uitase, pe urmă se întorsese.  În original, joc de cuvinte intraductibil, bazat pe sonoritatea
asemănătoare a celor două denumiri: Hy and Robert Buckley’s
Building Supply şi Highway Robbers’ Buggery Supply.

Şi se înghesuise tot înaintea lui, în loc să se aşeze frumos la coadă, el se plânsese, iar casiera îi spusese:
– Are emfizem, la care Clark zisese:
– Hai, nu zău?! Şi eu am hemoroizi, aşa încât fusese
chemat şeful de tură, care‑l pusese la punct.
Iar în cafeneaua de pe autostradă, reducerea promisă
pentru micul dejun îi fusese refuzată pe motiv că ora unsprezece dimineaţa trecuse, drept care Clar se certase cu cei de‑acolo şi dăduse drumul pe jos paharului de cafea pe care şi‑l luase la pachet – paharul fusese cât pe‑aci, pretinseseră ei, să cadă în capul unui copil
în căruţ.

El se apărase că nu pe‑acolo trecuse copilul, ci pe la jumătate de milă depărtare, şi că‑i scăpase
paharul din mână fiindcă nu i se dăduse capac pentru
el. Nu le ceruse capac, ziseseră ei. Nici n‑ar fi trebuit să fie obligat să‑l ceară, zisese el.
– Îţi tot sare ţandăra, îi spunea Carla.
– Aşa fac bărbaţii.

În schimb, ea nu‑i spusese nimic despre cearta lui cu Joy Tucker. Joy Tucker era bibliotecara din oraş,
care‑şi dăduse calul în pensiune la ei. Calul era, de fapt, o iapă roaibă mică şi aprigă, pe nume Lizzie. Când avea chef de glume, Joy Tucker îi spunea Lizzie Borden. În ajun, venise cu maşina, fără să aibă chef de glume deloc şi se plânsese că acoperitoarea ţarcului nu fusese încă reparată şi că Lizzie arăta nefericită, de parcă ar fi picnit‑o vreo răceală.

Lizzie n‑avea nimic, de fapt. Clark încercase – atâta cât putea el – să se arate împăciuitor. Dar, până la
Lizzie Andrew Borden (1860–1927) a fost acuzată, judecată, dar achitată în procesul de asasinare cu o secure a tatălui şi a mamei sale vitrege, în oraşul Fall River din Massachusetts, în 1892.

În urmă, Joy Tucker fusese cea căreia îi sărise ţandăra şi le spusese că era ca‑ntr-o cocină la ei, acolo, şi că Lizzie merita mai mult, la care Clark îi zisese: „Fă ce vrei“. Joy nu şi‑o luase – nu încă – pe Lizzie, aşa cum se aşteptase ea, Carla. Dar Clark, după ce declarase iniţial că iapa cea roaibă era ca un animăluţ de companie pentru el, acum nu mai voia să aibă nimic de‑a face cu ea. Lizzie se simţise ofensată – prin urmare, opunea rezistenţă când era vorba să se antreneze şi făcea ca toate alea când trebuia să i se cureţe copitele, ceea ce însemna în fiecare zi, de teamă să nu dezvolte vreo ciupercă. Unde
mai pui că era în stare s‑o şi muşte pe Carla.

Dar cel mai rău lucru, din punctul de vedere al Carlei, era lipsa Florei, căpriţa cea albă, care le ţinea de
urât cailor în grajd şi pe câmpuri. De două zile nu mai era de găsit. Carla se temea să nu fi fost prinsă de nişte câini sălbatici sau de coioţi, poate chiar de vreun urs.
O visase pe Flora în acea noapte şi în cea dinainte.
În primul vis, capra venise până lângă patul ei, ţinând în bot un măr roşu, dar în al doilea, chiar azi‑noapte,
fugise mâncând pământul când o văzuse pe Carla venind către ea. Părea lovită la picior, dar tot fugise.
O condusese pe Carla până la o baricadă cu sârmă ghimpată, care şi‑ar fi avut locul pe un câmp de luptă,
după care ea – Flora – se strecurase printre sârme, cu tot cu piciorul şontorog, se scursese printre ele ca un
ţipar alb şi dispăruse.

Caii o văzuseră pe Carla îndreptându‑se către ţarc şi se apropiaseră cu toţii de gard – cu un aer plouat, deşi aveau pături neozeelandeze pe spinări –, ca să‑i atragă atenţia către ei când s‑ar fi întors. Ea le‑a vorbit calm, scuzându‑se că venea cu mâna goală. I‑a mângâiat pe gâturi, le‑a frecat nasurile şi i‑a întrebat dacă nu cumva ştiau ceva de Flora.

Grace şi Juniper au pufnit pe nări şi şi‑au ridicat boturile de parcă ar fi recunoscut numele rostit de ea
şi i‑ar fi împărtăşit preocuparea, dar apoi Lizzie s‑a vârât între ei şi i‑a împins lui Grace capul de sub mâna
mângâietoare a Carlei. Ba chiar a şi prins acea mână cu dinţii, ca s‑o înveţe minte, aşa încât Carlei i‑a luat
ceva timp să‑i facă morală.
Până cu trei ani înainte, Carla nu se uitase niciodată cu atenţie la locuinţele mobile. Nici nu le spusese
vreodată aşa. La fel ca părinţilor ei, un termen precum „locuinţe mobile“ i s‑ar fi părut pretenţios. Unii oameni
trăiau în rulote, şi cu asta, basta. O rulotă nu se deosebea cu nimic de altă rulotă. Când se mutase aici,
când îşi alesese această viaţă alături de Clark, abia atunci începuse Carla să privească lucrurile într‑un alt
mod. Să le spună „locuinţe mobile“ şi să se intereseze de cum şi le amenajaseră oamenii. Ce fel de perdele îşi atârnaseră la ferestre, cum îşi pictaseră balcoanele sau verandele, cochete şi ambiţioase, sau încăperile suplimentare pe care şi le construiseră. Abia aştepta să se apuce şi ea de îmbunătăţiri similare.
Clark mersese pe mâna ei, cel puţin o vreme.

Construise trepte noi şi‑şi petrecuse o mulţime de timp căutând pentru ele vreo balustradă veche de fier
forjat. Nu se plânsese câtuşi de puţin de banii cheltuiţi pe vopsea pentru bucătărie şi baie sau pe materialul
pentru perdele. Felul în care vopsea Carla suferea de grabă – ea nu ştia, pe atunci, că trebuie să scoţi mai
întâi balamalele de la uşile dulapului. Sau că trebuie să căptuşeşti perdelele, care între timp se decoloraseră.

La ceva tot se împotrivise Clark, şi anume la smulsul mochetei, care era una şi aceeaşi în fiecare
încăpere şi pe care ea îşi propusese de la bun început s‑o înlocuiască. Era împărţită în mici pătrate maro,
fiecare cu un model de înflorituri şi forme, unele maro mai închis, altele ruginii, altele cafenii. Multă vreme,
Carla crezuse că erau aceleaşi înflorituri şi forme, aranjate în acelaşi mod în fiecare pătrat. După care,
când avusese mai mult timp – o mulţime de timp – să le cerceteze, ajunsese la concluzia că erau, de fapt, patru modele reunite în pătrate identice, mai mari. Uneori îşi dădea rapid seama de cum erau asamblate, alteori trebuia să se căznească să vadă aranjamentele.
Asta făcea când afară ploua şi când starea de spirit a lui Clark trăgea în jos tot spaţiul interior pe care‑l
aveau, adică nu mai era atent la nimic altceva decât la ecranul calculatorului. Dar cel mai bun lucru pe
care‑l putea face în asemenea cazuri era să născocească ori să‑şi amintească vreo treabă oarecare de făcut în grajd. Caii nici nu se uitau la ea când o simţeau nefericită, în schimb Flora, pe care n‑o lega niciodată, venea şi se freca de piciorul ei, uitându‑se în sus cu nişte ochi verzi‑gălbui sclipitori şi o privire care nu sugera propriu‑zis înţelegere – mai degrabă, un fel de
haz de necaz camaraderesc.

O căpriţă crescută numai pe jumătate – asta era Flora când o adusese acasă Clark de la o fermă undese dusese după nişte echipamente de călărie cu preţ  de chilipir. Cei de‑acolo renunţau la viaţa de la ţară
sau, cel puţin, la partea cu crescutul animalelor – îşi vânduseră caii, dar nu reuşiseră încă să dea şi caprele.
Clark auzise că prezenţa unei capre era de natură să aducă linişte şi alinare într‑un grajd plin cu cai şi voia
să încerce şi el. Stăpânii ei de până atunci aveau de gând s‑o împerecheze cândva, dar Flora nu dăduse
încă nici un semn c‑ar fi cuprins‑o căldurile.

La început, fusese animăluţul exclusiv al lui Clark, urmându‑l peste tot unde se ducea şi ţopăind ca să‑i
capteze atenţia. Era o ieduţă iute, graţioasă şi provocatoare, şi felul în care semăna cu o fată neprihănită şi
îndrăgostită le stârnise râsul şi unuia, şi celuilalt. Dar, pe măsură ce crescuse, parcă se ataşase mai mult de Carla, şi acest ataşament o făcuse dintr‑odată să pară mai înţeleaptă, mai puţin fâşneaţă – ai fi zis că era
capabilă chiar de un simţ al umorului preocupat şi plin de ironie. Carla se comporta cu tandreţe, dar şi strict
şi mai degrabă matern cu caii, în schimb camaraderia pe care i‑o arăta Florei era cu totul altceva. Flora nu‑i
îngăduia să‑şi dea aere de superioritate.
– Tot nimic legat de Flora? a întrebat ea, scoţându‑şi cizmele de grajd.
Clark postase pe internet un anunţ de „Pierdut capră“.
– Pân‑acum, nu, a zis el, pe un ton preocupat, dar nu chiar neprietenos. (Alice Munro, Fugara, Traducere din limba engleză şi note Mihnea Gafiţ, Copyright Editura Litera)

Alice Munro s-a născut şi a crescut în Wingham, Ontario, şi a studiat la Universitatea Western Ontario. A publicat douăsprezece colecţii de proză scurtă, un roman şi un volum de Povestiri alese. De-a lungul remarcabilei sale cariere a primit numeroase premii şi distincţii, inclusiv, de trei ori, Premiul pentru Literatură al guvernatorului Canadei şi două Premii Giller, Premiul Rea pentru proză scurtă, Premiul Lannan, Premiul W.H. Smith, în Anglia, Premiul Pescara, în Italia, şi National Book Critics Circle Award, în Statele Unite. Povestirile ei au apărut în revistele The New Yorker,  Atlantic Monthly, The Paris Review şi în alte publicaţii,  iar volumele ei de povestiri au fost traduse în treisprezece limbi. Alice Munro trăieşte în Clinton, Ontario, lângă lacul Huron. În 2009, pentru întreaga sa activitate literară, a fost distinsă cu Premiul Man Booker Internaţional. 

„Gândul că aş fi putut-o sugruma pe sora mea mai mică, adormită în patul de sub mine şi pe care o iubeam mai mult decât orice altceva pe lume. Nu o nebunie sălbatică, ci una aproape în joacă. O sugestie leneşă, somnoroasă, maliţioasă, care părea să aştepte acolo de multă vreme.” Acolo, adică în pivniţa întunecoasă a fiinţei.

Gânduri ceţoase, impulsuri obscure, vinovăţii fără vină, acuzaţii difuze. Inexplicabilul sau inavuabilul resimţite ca reacţie firească. Benign demonism infantil, dincolo de logică şi de orice explicaţie. 

Şi totul în caruselul Relaţiei, cadrul obsedant al acestor istorii de viaţă amară, pestriţă, derizorie. Relaţii între părinţi şi copii, surori şi fraţi, bunici şi nepoţi, unchi, mătuşi, vecini. Cu avorturi, adultere, accidente, sinucideri, apendicite, bovarism, sex aiurea, decizii pripite de nuntă şi despărţire. Gelozie între surori, ura fetiţei faţă de predicile mamei, Parkinson şi Alzheimer, Toronto şi Vancouver, baluri provinciale, paralizii, primele fantazări erotice ale vârstei nubile, rochia mamei, azilul, recuperări sentimentale după jumătate de veac, „apologia vieţii neinhibate”, dar şi rigorile inflexibile ale unui mediu intens irizat religios.

Pe scurt, viaţă. Mai precis: draga noastră viaţă. Cea pe care adesea uităm s-o trăim, necum s-o mai şi gândim", spune Dan C. Mihăilescu.

La Editura Litera a mai apărut volum "Prea multă fericire".

„

„Alice Munro îşi mişcă eroii în timp într-o manieră în care nici un alt scriitor nu o poate face“, spune Julian Barnes

„Un adevărat maestru al formei“, spune Salman Rushdie

„Unul dintre cei câţiva scriitori – unii în viaţă, cei mai mulţi, morţi – pe care îi am în minte atunci când spun că religia mea este literatura“, spune Jonathan Franzen