Cărţi

articolul anterior articolul urmator

AVANPREMIERĂ „Visurile şi secretele“ unei Prime Doamne a Poloniei. Danuta Walesa îşi lansează biografia la Bookfest

0
28 May 2014 12:52:05
Autor: Simona Chiţan
Danuta Walessa, alături de soţul său
Danuta Walessa, alături de soţul său

Pentru prima dată, vorbeşte despre sine, despre soţul ei, Lech Wałęsa. Cu sinceritate şi curaj, pe alocuri fără menajamente. Danuta Wałęsa, soţia ex-preşedintelui al Poloniei, va fi prezentă la Târgul de Carte Bookfest, unde Polonia este invitată de onoare. Emil Hurezeanu va avea un dialog joi cu Danuta Walesa şi cu Piotr Adamowicz, la lansarea volumului “Visuri şi secrete” de Danuta Wałęsa, în colaborare cu Piotr Adamowicz.

Danuta Walesa avea nouăsprezece ani când a plecat din satul natal din Mazovia, pentru a veni la Gdańsk. .Doi ani mai târziu, a devenit soţia lui Lech Wałęsa.

A născut opt copii. În perioada în care soţul ei a fost, în repetate rânduri, trimis în arest pentru atitudinea de opozant, în perioada evenimentelor din august 1980, după înfiinţarea Sindicatului Liber „Solidaritatea“, în perioada Legii Marţiale, când Lech Wałęsa a fost internat — în toate aceste momente de cumpănă, a avut grijă să protejeze ceea ce era, pentru ea, valoarea supremă: familia.

În anul 1990, în Seimul Poloniei libere, a stat alături de soţul ei, când acesta a depus jurământul de preşedinte.
Niciodată nu i-a plăcut să i se spună Prima Doamnă. Evita interviurile. De glorie, n-a avut nevoie.
Acum, întrerupe tăcerea.

Joi, între orele 17.30 şi 19.00, Emil Hurezeanu va intra  în dialog cu Danuta Walesa şi Piotr Adamowicz ,după lansarea volumului “Visuri şi secrete” de Danuta Wałęsa, în colaborare cu Piotr Adamowicz.

Vor participa  Danuta Walesa, Piotr Adamowicz (jurnalist), Leszek Bialy (director adjunct Institutul Polonez), Ştefania Nalbant (Rights Director Curtea Veche Publishing). Evenimentul se va desfăşura pe scena Pavilionului C4 de la Romexpo.  Emil Hurezeanu va fi moderatorul întâlnirii. 

Adevărul.ro vă prezintă în avanpremieră fragmente din volumul „Visuri şi secrete“, editat de Curtea Veche şi lansat la Bookfest.

"N-am greşit, căsătorindu-mă cu soţul meu. Nu regret nimic!“

Cineva m-ar putea întreba: dac-aş fi ştiut cum va arăta viaţa mea, aş mai fi plecat din satul natal, m-aş mai fi scăldat o dată în aceeaşi apă? Da! Pentru că nici măcar în vise nu mi-am putut imagina o asemenea viaţă. Şi pentru că eu am nevoie de stimuli puternici, îmi trăiesc din plin emoţiile. Iar viaţa alături de Lech Wałęsa şi tot ceea ce s-a întâmplat în această viaţă mi-a oferit stimulii de care aveam eu nevoie, chiar dacă au existat şi clipe dramatice.

Îi sunt recunoscătoare sorţii pentru tot ce mi-a dat. Sunt recunoscătoare că eu, Danuta, venită dintr-un sat uitat de lume, am reuşit să pătrund în lumea largă, am ştiut să simt intuitiv cum trebuie să mă comport.

Greutăţile îndurate, renunţările, umilinţele şi înjosirile au fost răscumpărate de momentele frumoase pe care le-am trăit: evenimentele din august 1980, primirea, în numele soţului meu, a Premiului Nobel pentru Pace, întâlnirile cu Sfântul Părinte Papa Ioan-Paul II.
Şi, într-adevăr, dac-aş putea întoarce timpul înapoi, n-aş schimba nimic. Cu peste patruzeci de ani în urmă, în 1969, n-am greşit, căsătorindu-mă cu soţul meu. Nu regret nimic!

 

După părerea mea, soţul meu ar fi trebuit să primească Nobelul un an mai devreme, în 1982. De altfel, chiar a fost printre candidaţi. Bineînţeles, în octombrie 1983, m-am bucurat foarte tare. Cum aş fi putut să nu mă bucur? Dar, în 1982, Nobelul a fost visul meu. 

Când soţul meu era internat, iar în popor domneau o asemenea neputinţă, asemenea tristeţe şi deprimare. Consideram că, dacă în anul 1982 soţul meu ar fi primit Nobelul, poporul s-ar fi animat. Am fost dezamăgită. Pentru mine, Premiul Nobel în anul 1982 ar fi avut o valoare mult mai mare, nu numai pentru familia mea, dar şi pentru naţiune. Ştiu că istoricii consideră că, din perspectiva vremurilor, s-a întâmplat foarte bine ca Nobelul să-i fie decernat soţului meu în 1983. Ei au criteriile lor, după care apreciază, iar eu le am pe ale mele şi vă rog să nu vă supăraţi pe mine că le am.


În ziua aceea, când urma să se anunţe cui avea să-i fie decernat premiul, soţul meu s-a dus la pescuit, sau poate la cules de bureţi, cu ziariştii după el. Aşa încât acasă era linişte. De Premiul Nobel acordat soţului meu, am aflat de la Radio Europa Liberă. Sau poate mi-a dat vestea cineva de la birou? Această poveste a fost deja spusă şi notată cu mult timp în urmă. Altceva nu se ştie. Că eu trebuia să mă duc la Oslo, să ridic premiul, am aflat de la o terţă persoană, nu de la soţul meu. El cu mine nu discuta deloc pe această temă. Nu m-a întrebat dacă voiam să merg, dacă mă simţeam în stare. Şi-a anunţat decizia la o conferinţă de presă, şi gata.
Soţul meu se temea că autorităţile comuniste i-ar fi îngăduit să iasă din ţară, să primească Nobelul, dar nu l-ar mai fi lăsat să intre înapoi. C-ar fi trebuit să rămână în emigraţie, la fel ca dom­nul Aleksandr Soljeniţîn. Chiar şi azi, după atâţia ani, e greu de spus dacă un asemenea scenariu ar fi fost posibil, dar la vremea aceea trebuia să ţinem cont şi de această probabilitate, întrucât comuniştii erau în stare să fie intransigenţi.
Când soţul meu s-a întors acasă, l-am întrebat: „Te-ai gândit mult cu plecarea asta a mea la Oslo?!“ Dar n-a mai fost loc de discuţie. A spus că hotărârea era deja luată. Iar eu nu m-am revoltat. Dacă trebuia să merg, mergeam. Ca un robot, ca o maşină. Ca la armată. Un ordin trebuie executat. Oricum, eu eram întotdeauna cea care executa lucrurile dificile. În prezent, asta e convingerea mea. Dar atunci, nu m-am mai gândit la faptul că eu eram bună de executat anumite sarcini pe care mi le dădea şi pe care nu era capabil să le îndeplinească el însuşi. Sau poate prefera să le facă o femeie. Bineînţeles, pentru binele lui.
Nimeni nu m-a întrebat dacă fizic şi psihic puteam să fac faţă situaţiei. Dar sunt un om care acceptă provocările şi execută ordinele sută-la-sută. Dacă mi se cerea să ridic o mie de kilograme atunci, aş fi ridicat, fiindcă asta mi se cerea.
Consideram că o căsnicie înseamnă când doi oameni, care sunt împreună, se completează unul pe celălalt, ajutându-se reciproc. Totuşi, soţul meu nu gândea aşa. Recunosc lucrul acesta cu reproş. Îmi spuneam adeseori: „Eu sunt ca un bizon care se descurcă în orice situaţie. Pot să fac orice, ştiu să fac orice. Iar, dacă nu ştiu, atunci învăţ.“ După un timp, chiar soţul meu a început să spună: „Tu poţi orice, tu eşti în stare să faci orice“.
Din perspectiva anilor, consider — pentru asta îi mulţumesc foarte mult — că în felul acesta am fost aruncată unde era mai adâncă apa. Şi, ori te îneci, ori înveţi să înoţi.

 

În ziua aceea, când hotărâse în locul meu să fac călătoria la Oslo, n-am simţit nimic. N-am stat prea mult pe gânduri — dacă trebuia, mă duceam. Abia după o vreme am conştientizat că, pen­tru o asemenea călătorie, trebuia să pregătesc anumite lucruri indispensabile şi să mă pregătesc emoţional pentru acel drum.
Dacă atunci aş fi început să mă gândesc prea mult la lucrurile acestea, dac-aş fi început să analizez şi să mă întreb dacă mă voi descurca sau nu, dacă mă voi prezenta bine în faţa camerelor de televiziune, dac-aş fi început să mă întreb cum voi arăta, cum să mă mişc, probabil m-aş fi panicat şi n-aş mai fi mers nici moartă.
Astăzi, când mă gândesc la cum eram eu pe atunci, nu ştiu cum am reuşit să mă descurc. Eram soţia lui Wałęsa, dar eram deopotrivă o simplă gospodină. Casă, cumpărături, copii, şcoală, şedinţe cu părinţii, acesta era universul meu, nu lumea din afară. Nici nu ştiu de unde am avut puterea să iau atunci viaţa în piept, să trec la acţiune.
Când eram pe picior de plecare, a venit preotul Cybula. Mi-a spus să vin la spovedanie şi să nu mă tem, să nu-mi fac griji despre cum trebuia să mă comport sau ce trebuia să spun. M-a convins că totul avea să fie bine, că lucrurile aveau să vină de la sine, la momentul potrivit. Nu cred c-am ajuns să mă spovedesc. Nici nu mai ţin minte dacă m-am rugat sau dacă mi-am făcut cruce înaintea plecării, deoarece mai târziu am trăit ceva măreţ. Totuşi, cred că asupra mea a vegheat neîndoielnic Sfântul Duh sau că un înger protector m-a luat sub oblăduirea sa.
Călătoria la Oslo pentru festivitatea decernării Premiului Nobel, chiar dacă o făceam împreună cu fiul meu, era prima mea plecare în străinătate de una singură. Domnului Mazowiecki, co­muniştii nu i-au dat paşaport. N-aveam nici un fel de experienţă. La faţa locului, la Oslo, m-a ajutat Magda Wójcik — fie-i ţărâna uşoară! Lucra la „Solidaritatea“, Legea Marţială a surprins-o în timpul unei delegaţii în străinătate şi a rămas în Occident, ajutând de acolo opoziţia. Pe lângă Magda, mai erau şi alţi oameni care mă îndrumau. Soţul meu spune că am avut acolo totul de-a gata. Pregătirile ca pregătirile, totuşi trebuia să pot da ceva din mine însămi, să pot fi eu însămi, trebuia să ştiu să mă comport.
Totuşi, în momentul când a decis că trebuia să plec, am început să plăsmuiesc în minte propria mea imagine. Nu mergeam după Nobel ca Danuta, soţia lui Lech Wałęsa, ci mă duceam acolo ca Danuta poloneza. O, Danuta Wałęsa, reprezentanta femeilor din Polonia! Şi, când spun „femeile poloneze“, mă gândeam şi atunci, cum de altfel mă gândesc şi acum, nu la soţiile domnilor comunişti, care trăiau în condiţii de lux, ci la polonezele de rând, care-şi creşteau singure copiii, care-şi ajutau soţii, străduindu-se să facă faţă cât mai bine acelor timpuri grele din Polonia.
Soţului meu nu i-am vorbit despre imaginea asta, pe care o aveam în cap, am ţinut-o numai pentru mine. Nu i-am spus acest  lucru, deoarece pe el nu l-ar fi interesat. Am plecat cu imaginea, cu acest gând în cap, şi totul a decurs perfect. Am fost mulţumită.


Bożenka mi-a reamintit că, pentru călătoria la Oslo, fusese concepută pentru mine o bijuterie specială, cu temă revoluţionară. Am luat-o cu mine. Trebuie, totuşi, să recunosc faptul că, deşi bijuteria şi hainele au constituit un aspect important, din punctul meu de vedere, ele au fost insignifiante. Pentru mine, întotdeauna conta conţinutul, nu ambalajul. Adică, am încercat să am dispoziţia interioară, spirituală şi emoţională, adecvată pentru ceea ce doream să arăt şi să transmit. Întrucât de multe ori în viaţă se întâmplă să avem parte de un ambalaj frumos, dar conţinutul este insignifiant sau lipseşte cu desăvârşire.
Dacă sufleteşte omul este aşa cum trebuie, dacă are valori puternice, faptul că apare îmbrăcat, să zicem, banal, n-are importanţă, întrucât oricum va fi remarcat şi apreciat. La ce foloseşte să porţi haine scumpe, dacă eşti gol pe dinăuntru? Mai devreme sau mai târziu, se va dovedi că n-ai fost decât un simplu ambalaj.
Pentru mine, cel mai dificil şi cel mai important lucru, totodată, a fost să dau citire discursului de mulţumire pentru acordarea Premiului Nobel. Înmânarea Nobelului a durat, în sine, foarte puţin. Pe urmă, însă, trebuie să iei cuvântul în prezenţa câtorva sute de invitaţi importanţi, în faţa multor camere de televiziune. Nu ascund că aveam emoţii din această cauză. Niciodată nu mi se mai întâm­plase să vorbesc în public în asemenea condiţii. De aceea, în preziua festivităţilor, seara, am exersat discursul. Magda m-a instruit cum să mă comport în timpul audienţei la Rege. Am exersat împreună reverenţa pe care trebuia s-o fac, potrivit protocolului Curţii regale, când aveam să-l salut pe Rege.


Ţin minte că, pe 10 decembrie, a fost destul de frig la Oslo. Şi totuşi, în pofida gerului, atmosfera din Norvegia s-a dovedit minunată şi fierbinte. Ne-am dus mai întâi la palatul Regelui. Până să intru în sala unde urma să-l întâlnesc pe Olaf V, un adju­tant de la Curtea regală ne-a reamintit discret, dar ferm, să facem reverenţa cuvenită.
Am fost instruiţi ca, după intrarea în cabinet, să ne apropiem de Rege şi să facem plecăciunea. Uşa a fost deschisă. Am intrat. Văzându-ne la uşă, Olaf V n-a mai aşteptat, a venit singur spre noi. Nu m-am încurcat şi am făcut reverenţa aşa cum se cuvenea. Regele Olaf V s-a dovedit a fi un om direct şi binevoitor, fermecător şi simpatic. Cu toate că era rege, răzbătea de la el căldură şi binevoinţă. Şi atunci mi-am zis: „Totul va fi bine“.
Încurajată de întâlnirea aceea cordială cu Olaf V, când am intrat în sala unde avea loc decernarea premiului, aveam, totuşi, emoţii. M-a condus preşedintele Comitetului Nobel, domnul Egil Aarvik. Când mergeam prin mijlocul sălii, printre rândurile de fotolii, văzându-i pe toţi acei oameni distinşi, importanţi, şi dorind, în calitatea mea de poloneză şi femeie, să mă prezint cât mai bine, am simţit că mă cuprindea slăbiciunea. Ah, Doamne, Dumnezeule! Luminile acelea, domnii în frac, doamnele în rochii de gală şi uite-mă pe mine, o femeie simplă din Polonia. Picioarele îmi erau ca de vată, începuseră parcă să se îndoaie sub mine. Mi-a trecut prin gând: „Ah, Doamne, cred că n-o să mă descurc!“ Mergând eu aşa, repetând aceste cuvinte, am început să mă concentrez şi să mă stăpânesc.
M-am apropiat de pupitru şi am început să citesc mulţumirile. Mai devreme, cu traducătoarea Natasza P. Sandbu, împărţisem textul discursului pe fragmente. Eu citeam un fragment, pe urmă ea îl traducea…
Înaintea plecării din Polonia, mi se spusese că norvegienii sunt un popor rece, nepăsător. Spre deosebire de noi, sunt mai puţin emotivi, mai zgârciţi cu manifestarea emoţiilor. Când ea traducea, îmi ridicam privirea şi mă uitam în sală. Oamenii erau foarte emoţionaţi. Dacă am văzut că erau emoţionaţi, ba chiar unii aveau lacrimi în ochi, mi-au venit în minte cuvintele acelea despre cât de reci sunt norvegienii şi am simţit că prindeam putere. Priveliştea oamenilor din sală mi-a întărit convingerea că mă descurcam foarte bine.


Au ascultat ce am avut de spus! M-au ascultat nu din datorie, nu din cauza faptului că erau prezenţi la a nu-ştiu-câta ceremonie de decernare a Premiului Nobel, ci au ascultat, pătrunşi fiind de ce auzeau. Pur şi simplu, am reuşit să stabilesc un contact cu publicul. Întotdeauna privesc oamenii în ochi şi întotdeauna citesc ceva în privirea lor. Iar atunci, ochii publicului din sală au fost ca un imbold, mi-au dat putere.
N-am comis nici un faux pas, cred că toată ceremonia a decurs bine. Mai târziu, în anii nouăzeci, când îl mai însoţeam pe soţul meu, la vremea aceea preşedinte, multe dintre persoanele pe care le-am cunoscut făceau aluzie la ceremonia de la Oslo, pomenind-o cu sentiment şi emoţie. Spuneau cât de important a fost pentru ei Nobelul, că mi-au ţinut pumnii; şi cât de important a fost pentru ei faptul că m-am descurcat atât de bine. Auzind asemenea cuvinte, am simţit satisfacţie.
În viaţa mea, n-a mai fost vreo altă zi sau un alt asemenea moment, pe măsura apariţiei mele în faţa auditoriului din Oslo. Întotdeauna am spus că întâlnirile mele cu Sfântul Părinte şi ceremonia de la Oslo au fost experienţe extraordinare pentru mine. De la vizita la Oslo, n-am mai trăit ceva asemănător, nu m-am mai simţit atât de apreciată ca persoană şi, dacă aş putea spune aşa, apreciată ca individualitate.
Tocmai de aceea, îi sunt foarte recunoscătoare soţului meu pentru această ocazie — şi-i mulţumesc din suflet. Pentru mine, a fost ca o lecţie de viaţă, o lecţie minunată. M-am scuturat de complexe, de temeri că nu eram în stare să fac ceva, că nu mă descurcam. Atunci, la Oslo, am simţit că ştiu să mă descurc şi în situaţii mai neobişnuite, extraordinare. M-am maturizat ca femeie, până atunci fusesem doar o fetiţă plină de complexe.
Apărând pe scena nobelistă, nu m-am simţit soţia lui Wałęsa, o simplă gospodină. M-am simţit o femeie poloneză, reprezentând alte femei poloneze.
De la înfiinţarea „Solidarităţii“, a trebuit să-mi clădesc propriul univers şi propria viaţă, să-mi croiesc propriul drum, căci nimeni nu mă băga în seamă. Am fost pentru prima oară observată, apreciată, am ieşit în evidenţă, când am primit Nobelul.


Pentru mine, personal, Premiul Nobel a fost răsplata faptului că, datorită mie, soţul meu a avut parte de libertate şi a putut să-şi dedice timpul — ocupându-se de „Solidaritatea“ — politicii.


În plus, din perspectiva timpului, cred că Nobelul a devenit o nouă etapă în tentativa mea de a ieşi de sub controlul soţului meu. Aşa cum am mai spus, primul pas în această direcţie a fost făcut în toamna anului 1980, când, după înfiinţarea „Solidarităţii“, am rămas singură şi a trebuit să mă bazez numai pe mine însămi. A doua etapă, următoarea experienţă, a fost Legea Marţială. Iar a treia, Premiul Nobel. Ultima etapă avea să aibă loc mai târziu, odată cu preşedinţia soţului meu. (Visuri şi secrete“, Copyright Curtea Veche)

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările