OMG: Baconschi pe Facebook! WTF?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Baconschi şi Papa promitându-şi, btw, să-şi dea add asap FOTO Agerpres
Baconschi şi Papa promitându-şi, btw, să-şi dea add asap FOTO Agerpres

Având în vedere toate aceste forme de performanţă clasică, prezenţa lui Teodor Baconschi pe Facebook pare deconcertantă: ce caută acolo? Cum ajunge un ambasador la Vatican, care a împărţit cândva cerul cu Papa Ioan Paul al II-lea (fireşte, cu puţin ajutor din partea avionului cu care l-a adus la Bucureşti) să dea “like” şi să primească “poke”?

Teodor Baconschi este unul din primii cinci stilişti ai României; e unul din primii doi antropologi ai religiilor; şi – incrementală creştere – e probabil cel mai eficient ministru de Externe de după 1989. (O observaţie: în toate aceste domenii merge umăr la umăr cu Andrei Pleşu, omologul din generaţia anterioară – şi el stilist excelent, externist şi teoretician al religiilor; de altfel, această bizară sinestezie între condei creativ, religie şi morga de diplomat e un soi de reper în cultura română, urcând până la Eliade (doar ataşat cultural, e drept) sau Vulcănescu (mare negociator extern în materie financiară) – ca să nu coborâm, şi mai apăsat, până la Cantemir.   

Având în vedere toate aceste forme de performanţă clasică, prezenţa lui Teodor Baconschi pe Facebook pare deconcertantă: ce caută acolo? Cum ajunge un ambasador la Vatican, care a împărţit cândva cerul cu Papa Ioan Paul al II-lea (fireşte, cu puţin ajutor din partea avionului cu care l-a adus la Bucureşti) să dea “like” şi să primească “poke”?

Răspunsul lui Baconschi vine – cum altfel pentru un intelectual de şcoală veche – printr-o întreagă carte: „Facebook, Fabrica de narcisism”, publicată recent la Humanitas. Iar motivaţia antropologului e evidentă şi convingătoare: Facebook este tema timpului nostru, întocmai precum pătrunderea masselor în istorie (“invazia verticală a barbarilor”) era pentru Gasset tema începutului de secol XX. Invazia verticală de la 1900 s-a transformat, în anul 2000, într-o evaziune virtuală şi virală:

image

“Lumea internetului, completată prin New Media (pe care eu le numesc “vehicule de ubicuizare”) constituie un cadru de viaţă socială prea nou pentru a permite judecăţi peremptorii. Ne lipseşte reculul, nu am depăşit “perioada de probă”. Tot ce cred că putem şi trebuie să facem, în această fază, este să abordăm cu seriozitate chestiunea vietii in retea. Să nu lasam efectele noilor tehnologii fara contraponderea unei meditaţii filtrante. Căci lumea digitala reprezinta, după expresia lui Ortega y Gasset, el tema de nuestro tiempo”.

Iar tema vremii noastre, în ciuda triumfului liberal din 1989, se dovedeşte – avertizează conservatorul-creştin Baconschi – una adictiv-colectivistă:

“Realitatea wireless ne-a capturat in navodul ei. Nu existam decat in retea. Cu sapte miliarde de abonamente telefonice, televiziunea prin satelit si conexiunea la Internet 4G, omul contemporan e anihilat prin legatura permanenta cu semenii sai. (...) Asemenea definiţiei divine imaginate de Alain de Lille, Internetul este un cerc a cărui circumferinţă nu se află nicăieri şi al carui centru se gaseste pretutindeni. Funcţionăm exhibiţionist, lumeşte, cu faţa mereu la vedere, intr-o singurătate profana, intratabila si mereu impartasita. Ne-am prefacut in cronicarii unei beatitudini surogat, ca o umila rugaciune către zeitatea anonimă a mulţimii de apartenenţă. Esti cineva numai daca te confunzi în mulţime.”

Resortul acestei adicţii e dublu. Pe de o parte vorbim despre un mecanism de ubicuizare util şi comod (prin intermediul retelelor sociale, pot fi oriunde si oricând prin câteva fluturări de falange); pe de altă parte, Facebook – aşa cum spune chiar titlul cărţii lui Teodor Baconschi – e o fabrică de narcisism clădită pe iluzia celebrităţii:

“Ca şi în viaţa reală, 99% dintre utilizatorii FB constituie un lumpen proletariat al vedetismului. Ei nu ies din anonimat si cu atât mai puţin din singuratate, dar tot ce conteaza e sa aibă impresia contrară.”

Marea scamatorie a lui Zuckerberg, cu alte cuvinte, este să îţi creeze iluzia că esti un “personaj”, o “figura” care evoluează pe o “scena publica” – şi ca tot ceea ce spui (de la “Buna dimineata!” la “Ce dragutz” despre o pisică) reprezintă “o ştire”. Facebook presupune “reificarea sociala a utilizatorilor, deşi le promite tocmai “intensificarea” propriei identitati. Prin listare si frecvenţă, pozele de pe FB devin niste “prezente” familiare. Oamenii retin nume noi, se obisnuiesc treptat cu “stilul” unuia sau altuia”, dar relaţia ramane strict figurativă, chiar enervantă tocmai prin lipsa de corporalitate, care atenuează frica de străin, dar contrariază nevoia de comunicare umană reală. E ca şi cum ai vizita un cimitir”, conchide Teodor Baconschi, care remarca amar ca toti pre-cunoscuţii pe Facebook i-au parut in viata reala – cand s-a intersectat cu ei pe strada – mai cenusii si mai piperniciti decat in pozele glorioasele din “ferestrele” de socializare.   

Una dintre temele cele mai ofertante şi mai actuale pe care “Facebook-ul” lui Baconschi le abordează este capacitatea reţelei sociale de a genera efecte electorale şi politice semnificative:

FB devine o forţă cu impact politic real doar dacă se transformă în “partidul Facebook”, aşa cum s-a întâmplat în noiembrie 2014, când alegerile prezidenţiale din România au fost major influenţate de activismul virtual. Guvernul socialist de la Bucureşti, al cărui prim-ministru candida şi la presedinţia Republicii, a pierdut alegerile pentru că a obstrucţionat deliberat dreptul de vot al milioanelor de români trăitori în diaspora. Chiar şi în secolul 21, socialiştii români sunt fideli gândirii comuniste: orice emigrant economic este un soi de trădător sau, oricum, un cetăţean de mâna a doua, mai ales atunci cand el “nu voteaza cu noi”. Prin urmare, alaturi de alti reprezentanti ai unui establishment suprauzat moral in anii dubiosi ai tranzitiei postcomuniste, PSD a blocat legea votului prin corespondenta si a deschis in comunitatile romanesti de peste hotare un numar evident insuficient de sectii de vot. Inca de la primul tur al prezidentialelor, cozile de la ambasade si consulate au fost uriase, facand niste eroi din cetatenii care au stat cu orele, in frig si ploaie, pentru a-si exercita un drept in principiu garantat de Constituţia ţării. În loc sa suplimenteze pentru al doilea tur numărul secţiilor de vot, guvernul socialist a preferat sa ignore chestiunea, care s-a transformat intr-un bulgăre de zăpadă (sau, cum s-a mai spus, într-un bumerang). Cu un aer de nouă revoluţie, societatea civilă a reacţionat, înroşind retelele de socializare si folosind Internetul ca releu de solidarizare intre cei de “acasa” (oricum nemultumiţi) si cei de “afara” (adusi la exasperare). Rezultatul acestei utilizari civico-politice a postarilor pe FB a fost victoria candidatului de dreapta, care – desi pornit cu a doua sansa – si-a adjudecat scrutinul cu peste un milion de voturi mai mult decat contracanditatul său socialist, desi – sau tocmai pentru că – acesta părea să fi monopolizat toate avantajele competitive (sprijin media, măsuri populiste de captare a bunăvoinţei alegătorilor, atragerea primarilor din opoziţie etc.). N-am nicio îndoială că acest memorabil context electoral va suscita o întreagă hermeneutică (poate chiar şi ceva teze de doctorat), completând momentul `89, când românii au provocat  - şi arătat lumii – prima “revoluţie televizată”.

În democraţiile relativ funcţionale (ceea ce sună cam pleonastic) oamenii transformă FB într-o “cafenea politică”, fără ca statusurile lor sa aiba urmari in viaţa publică reală. E adevărat că FB îi ajută pe politicienii democraţi să  vizeze cu mai mare precizie (mai ales în G7) diferite categorii de alegători tineri, însă doar ca linie de comunicare alternativă. Nu s-a putut stabili  o conexiune directă între activismul virtual al candidaţilor şi gradul de mobilizare electorală al alegătorilor.”

Dus până la capăt, din punctul meu de vedere, gândul lui Teodor Baconschi ar trebui articulat aşa: “efectul Facebook” sau “partidul Facebook” apare acolo unde există o cauză. Where there’s a cause, there’s a Facebook way. Şansa de a genera o reacţie socială în faţa unei nedreptăţi politice e net încurajată şi augmentată prin reţeaua socială. Iar asta nu se întâmplă doar în tiranii moderne, ci şi în ţări precum România, unde abuzurile sunt încă posibile – ba chiar probabile – atunci când există mize electorale mari. Dacă o temă relevantă (alegerea preşedintelui) e asociata cu varii forme de nedreptate şi partizanat (în noiembrie 2014 instituţiile statului român şi media serveau loial cauza lui Ponta) atunci “partidul Facebook” va reacţiona – mai abitir decât în teoria lui Arhimede – cu o forţă egală sau mai mare decât volumul nedreptăţii ori abuzului. Prin numărul uriaş de utilizatori, Facebook anulează, în cazul mizelor mari, generale, efectul de distorsiune indus de postaci şi influenceri; două milioane de români vor topi logic argumentele manipulative aruncate în mediul virtual de două sute de profesionişti. Ceea ce înseamnă că, dacă în plan psihologic – aşa cum spune Baconschi – Facebook este un  mecanism de ubicuizare, în plan politic el are potenţialul unui instrument de robinhoodizare.

Fără îndoială, FB este tema vremii noastre – iar faptul că un filosof îi dedică o carte (de pe poziţiile unui conservatorism cool) constituie un act necesar şi inteligent: universităţile occidentale au nevoie de bibliografii dinamice în domeniu, iar Teodor Baconschi tocmai s-a impus ca reper citabil si consistent, lăsând loc chiar – în jargon de user – pentru un util BRB livresc. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite