Cărţi

articolul anterior articolul urmator

Bastardul divin

31
8 Jul 2019 15:12:37
Horia Vicenţiu Pătraşcu

Ce ar mai rămâne din creştinism dacă toate dogmele privitoare la divinitatea lui Iisus Hristos s-ar prăbuşi? Dacă, de pildă, s-a descoperi, fără putinţă de tăgadă, scheletul lui Iisus din Nazaret? Cu o asemenea întrebare ar trebui să-şi testeze credinţa orice credincios creştin.

Brant Pitre, Fiul lui Dumnezeu? Pledoarie pentru Iisus, trad. Tatiana Niculescu, Humanitas, Bucureşti, 2017, 276 p.

Şi – cine ştie? – poate că prin eliminarea a ceea ce a fost consacrat ca intrinsec legat de credinţa creştină – se deschide posibilitatea întrezăririi adevăratei lui esenţe.

Pornind de la trilema formulată de C.S. Lewis: Iisus a fost un mincinos (pretindea că este Dumnezeu, deşi nu credea), a fost un nebun (chiar credea că este Dumnezeu, fără să fie în realitate) sau chiar era Dumnezeu, Brant Pitre – profesor la Seminarul Notre Dame din New Orleans, Louisiana -  alege să meargă pe o altă cale: combaterea argumentelor celor care susţin – tot mai vocal şi în număr tot mai mare – o a patra ipoteză: aceea că „Iisus nu a susţinut niciodată în mod explicit că este Dumnezeu”. Pentru a le combate, Brant Pitre pune la lucru toate resursele şi puterile sale intelectuale (învaţă ebraică, greacă, porneşte pe urmele evangheliilor, studiază istorie etc.) Rezultatul? O „pledoarie” care nu poate convinge decât o „curte” deja convinsă de „adevărurile de credinţă”. Intenţia de a scrie o „pledoarie pentru Iisus” circumscrie lucrarea cadrului juridic – unde cei care contestă divinitatea lui Iisus sunt acuzatorii, iar cei care o afirmă – precum Brant Pitre – sunt apărătorii. E limpede că un asemenea mod de abordare  spulberă – în ciuda bunelor intenţii ale autorului – obiectivitatea demersului său. „Atacând” avocăţeşte problema divinităţii lui Iisus, Pitre este condiţionat – se condiţionează singur! – să gândească şi să vorbească (scrie) avocăţeşte: citează frecvent texte din „Lege”, invocă martori (oculari) şi mărturii scrise, produce deducţii peste deducţii – dintre care cele mai uzitate sunt sofismele şi paralogismele.

Amintesc, uşor jenat, câteva exemple din ultima categorie. Este adevărat, recunoaşte Pitre, că Iisus nu umblă pe străzi strigând în gura mare „eu sunt Dumnezeu”, dar de cele mai multe ori el dă de înţeles, implicit şi indirect, prin pilde şi parabole, prin moduri de a vorbi, că este Dumnezeu Însuşi.  Iată, nu spune el oare, de atâtea ori în Evanghelii, „eu sunt...”? Păi – concluzionează Pitre – nu este acesta însuşi numele sub care se revelează lui Moise Dumnezeu: „Eu sunt cel ce sunt.”? Un alt exemplu: comandă Iisus furtunii de pe mare să înceteze, şi furtuna încetează? Să ne amintim însă... oare cine este numit în Psalmul 106 stăpânul mărilor şi al furtunilor? Aţi ghicit. Însuşi Dumnezeu. Aşadar – Iisus se revelează ucenicilor săi ca fiind Dumnezeu –  indirect, aluziv, făcând cu ochiul mereu la câte un pasaj sau altul din Scriptură. Schimbarea la faţă este tălmăcită arborescent, doar-doar va reieşi dogma că Iisus este Însuşi Dumnezeu, Dumnezeu-Unul. Cheia este reprezentată de lămurirea prezenţei celelalte două personaje „biblice” - Moise şi Ilie pe muntele Taborului. De ce erau prezenţi? Nicidecum pentru faptul că şi ei erau nişte profeţi cărora – într-un anumit grad – Dumnezeu li se revelase, ci pentru că acum, cu ocazia transfigurării lui Iisus, aveau ocazia să-l cunoască, în sfârşit, pe Dumnezeu Însuşi faţă către faţă, în toată deplinătatea slavei sale, şi nu – ca în încercările precedente – doar de la spate şi în reflectările oglinzii naturii: cutremure, foc, vijelie, adierea vântului.

[1] Pitre concepe, pentru a susţine teza divinităţii lui Iisus, o „teofanie livrescă”, cu trimiteri şi referinţe biblio-grafice, unde faptele lui Iisus sunt relevante numai pentru aceia care le pot asocia zicerilor şi „facerilor” din Scriptură. De ce autorul simte nevoia unei  asemenea teofanii cu note de subsol, a unei revelaţii cu adnotări şi marginalii? Nu sunt suficiente faptele săvârşite de Iisus – mersul pe ape, potolirea furtunii, învierea morţilor – pentru a ni-l dezvălui ca pe un om cu adevărat minunat sau chiar ca pe un „om divin”, ca fiu al lui Dumnezeu? Evident, că sunt suficiente. Nu însă şi pentru Pitre – şi pentru nici unul dintre credincioşii dogmatici care revendică exclusiv pentru Iisus statutul de „fiu al lui Dumnezeu”. Căci, cum ne spune însuşi autorul, minunile nu sunt apanajul lui Iisus: găsim în Scripturi exemple de miracole săvărşite de oameni pe care, oricât i-am considera de sfinţi, nu-i considerăm Dumnezeu! Moise desparte apele Mării Roşii, Iosua face ca apele râului Iordan să se dea în lături, Ilie opreşte ploaia timp de trei ani, apoi o face să revină... (pp.144-145)

Avem acum cea de-a cincea ipoteză –  ignorată cu o consecvenţă care te face să te gândeşti dacă nu cumva este omisă în mod intenţionat de autor. Aceea ca Iisus să afirme despre sine că este Fiul lui Dumnezeu, aşa cum sunt şi toţi ceilalţi oameni, cărora El le vorbeşte! În toată lucrarea lui, Pitre nu suflă un singur cuvânt despre densitatea locurilor în care ucenicii lui sunt denumiţi drept „fii ai lui Dumnezeu”, în care li se promite că şi ei vor putea săvârşi minuni, ba încă unele şi mai mari, dacă vor crede şi dacă se vor încredinţa pe deplin Tatălui ceresc. Pe unele le aminteşte însuşi Pitre: Petru merge el însuşi pe apă, dar, înfricoşându-se, începe să imerseze, ceea ce îi atrage mustrarea lui Iisus privitoare la puţinătatea credinţei. Iisus stabileşte o relaţie clară între credinţă şi (în)dumnezeirea omului. Iisus acordă celorlalţi oameni, cu o extraordinară generozitate – imposibil de trecut cu vederea – cele mai înalte calităţi pe care şi le atribuie Sieşi! Mai mult decât atât, într-o parabolă faimoasă, el îl aşază pe Mesia, pe Fiul Omului, pe Împăratul de de-a dreapta Tatălui (indiferent că se credea sau nu el însuşi Mesia), în modul cel mai explicit, înlăuntrul celor mai nevoiaşi, mai săraci şi mai lipsiţi dintre pământeni: „Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? (...) Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25; 34-41) Ce altă identificare a esenţei omului cu potenţa divină – poate fi mai clară decât aceasta?

O asemenea învăţătură este coerentă şi cu mesajul său universalist: fraternitatea umană este fundamentată pe ideea unei ascendenţe comune. Fiind fiii şi fiicele aceluiaşi „Tată” – oamenii sunt între ei fraţi şi surori. Este concordantă cu chiar exemplul naşterii sale: „fiul teslarului şi al Mariei” este Fiul lui Dumnezeu! Căci dacă Iisus ar fi (fost) într-adevăr Singurul Fiu al lui Dumnezeu, naşterea lui umilă ar fi fost lipsită de orice semnificaţie. Ea are semnificaţie numai în condiţiile în care arată că orice om, oricât de umil ar fi, este, poate fi – este pentru că poate fi – Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu însuşi. O asemenea învăţătură este concordantă şi cu „tiparul”, cu structura doctrinelor marilor reformatori religioşi: chiar dacă fiecare în parte păstrează o anumită ambiguitate în privinţa statutului lor (umano-divin!), ambiguitate întărită de universala predispoziţie a adepţilor la divinizarea maeştrilor lor, niciunul nu pretinde o exclusivitate a originii divine: nici Buddha, nici Moise, nici Mohamed. Chiar cartea lui Pitre ne face să ne gândim că este foarte probabil ca Iisus să nu fi revendicat pentru sine o asemenea unicitate – adăugată de teologii de „cabinet”, din raţiuni... teocratice.

S-ar pierde ceva din creştinism dacă am accepta această idee care azi îi sperie încă pe foarte mulţi, mai ales pe oamenii bisericii? Dimpotrivă, mesajul cristic nu doar că nu ar pierde nimic, ci ar putea fi chiar potenţat de o asemenea eliberare de mitul inutil – şi de fapt contradictoriu – al unicităţii, al singularităţii lui Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu. În orice caz, dacă ne uităm la celelalte religii menţionate – niciuna nu pare să sufere prea mult de pe urma absenţei identificării exclusive şi monopoliste a întemeietorilor lor cu Fiinţa divină!

Articolul a apărut şi în numărul curent al revistei România Literară.


[1] Lui Pitre i se poate opune tocmai o mărturie a Evangheliei: Iisus nu obişnuia să le vorbească ucenicilor în parabole: „Şi ucenicii, apropiindu-se de El, I-au zis: De ce le vorbeşti lor în pilde? Iar El, răspunzând, le-a zis: Pentru că vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor, pe când acestora nu li s-a dat.” (Matei 13; 10-11)

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

31 Comentarii

antipozi
8.07.2019, 15:47:33

„Atacând” avocăţeşte problema divinităţii lui Iisus, Pitre este condiţionat – se condiţionează singur!" Intr-adevar pocaitii nu au alt sistem de abordare decat cel matematic. Adica stilul pe care il folosesc si ateii. De aceea si rezultatele sunt foarte slabe

-3 (3 voturi)
antipozi
8.07.2019, 15:55:57

"Iată, nu spune el oare, de atâtea ori în Evanghelii, „eu sunt...”? Păi – concluzionează Pitre – nu este acesta însuşi numele sub care se revelează lui Moise Dumnezeu: „Eu sunt cel ce sunt.”?" Intr-adevar aceasta cred ca este cea mai puternica marturisire a lui Hristos. Nu stu cum concluzioneaza domnu Pitre, dar in realitate Hristos a spus asta iudeilor care il ispiteau: "Mai înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt!" Evreii au inteles perfect ca asta inseamna Dumnezeu, pentru ca au luat pietre de jos ca sa il omoare.

-3 (3 voturi)
antipozi
8.07.2019, 16:09:41

"Nu sunt suficiente faptele săvârşite de Iisus – mersul pe ape, potolirea furtunii, învierea morţilor – pentru a ni-l dezvălui ca pe un om cu adevărat minunat sau chiar ca pe un „om divin”, ca fiu al lui Dumnezeu? Evident, că sunt suficiente." Adica cum sa fie suficient domnu filozof ?! Pai si Petru a mers pe apa. Un pic dar a mers. Si a inviat morti.

-1 (1 vot)
antipozi
8.07.2019, 16:17:33

"Ea are semnificaţie numai în condiţiile în care arată că orice om, oricât de umil ar fi, este, poate fi – este pentru că poate fi – Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu însuşi. O asemenea învăţătură este concordantă şi cu „tiparul”, cu structura doctrinelor marilor reformatori religioşi:" Cu ce reformatori filozoafe ?! Cu domnu buda?!! Osho ?!!! Luther ?!!! Te pomenesti ca si dumneata te consideri un zeisor mai mic ?! Filozoafe fii ai lui Dumnezeu sunt doar crestinii, restul nu sunt. De aia ai aparut dinozaurii uriasi pentru ca fii lui Dumnezeu s-au casatorit cu atei

-2 (2 voturi)
antipozi
8.07.2019, 16:21:12

" În orice caz, dacă ne uităm la celelalte religii menţionate – niciuna nu pare să sufere prea mult de pe urma absenţei identificării exclusive şi monopoliste a întemeietorilor lor cu Fiinţa divină!" Foarte tare asta !

0 (2 voturi)

Vezi toate comentariile (31)