Beckett: "Şi totuşi, există cineva care nici nu soseşte, nici nu pleacă"

Trei romane de Beckett, recomandare de Ziua Internaţională a Cărţii.

De Ziua Internaţională a Cărţii, ni se propune să recomandăm o carte. Ca să fiu sinceră, nu dau cine ştie ce însemnătate faptului că o organizaţie internaţională, oricare ar fi aceasta, a decis că pe 23 aprilie – cu gândul la Shakespeare şi Cervantes – vom sărbători cu toţii ceva la unison. Sărbătorile nu pot fi decât personalizate. Prilejul însă este bun fiindcă, se ştie: cărţile tresar fericite la orice recomandare. Aşadar, să recomandăm.

Voi spune: 23 aprilie înseamnă pentru mine ziua de naştere a lui Vladimir Nabokov. Aprilie întreg înseamnă pentru mine Nabokov, Beckett şi Cioran. Ei sunt scriitorii la care mă gândesc şi pe care chiar îi sărbătoresc; de ziua naşterii fiecăruia dintre ei deschid – ca pe-o bere, glop! – câte-o carte de-a lor. Foarte adesea, aceasta se deschide acolo unde-a fost închisă ultima oară. 11, 13 şi 23 aprilie – iată sărbătorile mele.

Ni se sugerează să recomandăm o carte? N-aş putea recomanda decât una al cărei fir l-am trecut pe îndelete prin propriul meu ac, traducând cu ochii mijiţi, împiedicată în timp, suspendată din viaţă, dar astfel trăind şi mai şi, indiferent de ora din zi, de ziua din săptămână, de anotimpul din an. Samuel Beckett, volumul Opere II cuprinzând romanele Murphy, Watt, Vis cu femei frumoase şi nu prea. A apărut în aprilie anul trecut la Editura Polirom, iar până acum, mărturisesc cu tristeţe şi ruşine, nu cunosc pe nimeni (ştiu, sigur că de vină nu-i Beckett, ci eu, cu strâmtul, mult prea strâmtul meu cerc de prieteni) care să o fi citit pe toată. Cine vrea să fie primul?

Cartea cuprinde primele trei romane ale lui Beckett, cele scrise în limba engleză. Aceste trei cărţi ilustrează, prin istoria publicării lor, chiar tema beckettiană a dusului de dragul întorsului, a plecării întru sosire, „fiindcă sosirea e în umbra plecării şi plecarea e în umbra sosirii”. Pentru că, iată, avem în acelaşi volum şi primul, şi ultimul roman al lui Beckett. Primul roman scris – Vis cu femei frumoase şi nu prea – avea să devină ultimul publicat. A apărut în 1992, deci postum (fire din roman fuseseră „canibalizate” în povestirile din volumul More Pricks than Kicks, iar scriitorul nu a mai dorit apoi publicarea romanului; şi-a dat în cele din urmă acordul, pentru cândva, când el nu va mai fi). Cartea se confruntase, imediat după scriere, cu nenumărate respingeri, aşa cum aveau să păţească apoi şi Murphy (primul roman publicat), şi Watt. Acum, aşa de târziu, cele trei au apărut la noi grupate astfel, în funcţie de limba în care au fost scrise, dar şi de o cronologie cu care s-a cam jucat soarta, unind atât de simbolic un început cu un sfârşit şi, dacă vrem, două începuturi.

Romanele lui Beckett sunt cărţi care îţi schimbă viaţa – cu fragmente întregi gravate în memorie te vei plimba pe străzi, căutând negăsitul, găsind necăutatul, legănându-te în fraze care caută să exprime inexprimabilul, într-o muzică repetându-se la nesfârşit, şi mulţumind, tu mulţumind, îmbălsămat pentru totdeauna în tot ce s-a scris vreodată mai frumos despre esenţialul nimic.

„Dar va veni o altă seară, şi lumina se stinge de pe cer şi culorile de pe pământ...

 Ziua s-a sfârşit,

Noaptea se ive-eeşte,

Umbrele-nserării

Furişate-n cer...

hah! cred că am început un pic prea jos, şi uşa se deschide, spre vânt sau ploaie sau lapoviţă sau grindină sau zăpadă sau zloată sau furtună sau înfierbântatele parfumuri neclintite ale verii sau neclintirea gheţii sau pământul trezindu-se sau calmul recoltei sau frunzele căzând în beznă de la diferite altitudini, niciodată căzând pe pământ două în acelaşi timp, apoi rostogolindu-se roşii şi maro şi galbene şi gri, vioaie pentru o clipă, da, prin beznă, pentru o clipă, apoi adunându-se în mormane, un morman ici, un morman colo, pentru a fi răscolite cu picioarele de fericiţi băieţi şi fete ce se întorc de la şcoală spre casă, aşteptând cu nerăbdare Halloweenul şi pe Moş Nicolae şi Crăciunul şi Anul Nou, hah!, da, fericiţi băieţi şi fete aşteptând cu nerăbdare Anul Nou fericit, şi apoi probabil duse în vechi tărăboanţe şi folosite de săraci ca îngrăşământ în primăvara viitoare, şi un om sosind, închizând uşa în urma sa, şi Erskine plecând. Şi apoi se lasă altă seară şi soseşte un alt om şi Watt pleacă, Watt care acum e sosit, fiindcă sosirea e în umbra plecării şi plecarea e în umbra sosirii, asta-i partea enervantă. Şi totuşi, există cineva care nici nu soseşte, nici nu pleacă, mă refer, dacă mai trebuie să precizez, la fostul meu angajator, ci pare să stăruie în locul lui, cel puţin deocamdată, ca un stejar, ca un ulm, un fag sau un frasin, ca să menţionăm doar stejarul, ulmul, fagul sau frasinul, iar noi ne cuibărim un pic printre ramurile sale. Şi totuşi, sosit-a şi el cândva, altminteri cum de-ar fi aici, şi trebui-va să plece mai devreme sau mai târziu, bănuiesc, deşi nu te-ai gândi, după cum arată. Însă aparenţele adesea înşală, aşa cum biata mea mamă, scoţând un oftat, obişnuia să-i spună la bătrâneţe bietului meu tată (că nu sunt nelegitim), aşa încât eu să aud (că vorbeau întotdeauna nestânjeniţi de faţă cu mine), punct de vedere la care încă îl mai pot auzi pe bietul meu tată, cu un oftat, consimţind, zicând: Slavă Domnului, o părere la care, cu un ton care încă mă bântuie, biata mea mamă achiesa, oftând, zicând: Amin. Sau există vreo sosire care nu este sosire la, o plecare care nu este plecare către, o umbră care nu este umbră a scopului, sau nu? Fiindcă ce este această umbră a plecării în care noi sosim, această umbră a sosirii în care noi plecăm, această umbră a sosirii şi plecării în care noi aşteptăm, dacă nu umbra scopului, a scopului care se veştejeşte îmbobocind, care îmboboceşte veştejindu-se, a cărui înflorire este veştejire îmbobocindă? Vorbesc bine, nu-i aşa, pentru un om aflat în situaţia mea?”

(Watt, de Samuel Beckett; traducere de V.D.N.)