Bookfest 2015. Radu Paraschivescu:"Noi vorbim, nu gândim. Nouă colecţie de perle româneşti"
0
Sâmbătă, 23 mai, de la ora 18.00, scriitorul Radu Paraschivescu va lansa, la standul Editurii Humanitas, "Noi vorbim, nu gândim. Nouă colecţie de perle româneşti" şi "Aforismele tranziţiei" (audiobook în lectura lui Andrei Pleşu). Participă: Andrei Pleşu, Radu Paraschivescu, Lidia Bodea
"Noi vorbim, nu gândim. Nouă colecţie de perle româneşti" a apărut în Colecţia Râsul lumii, de la Editura Humanitas..
Paginile acestea au fost gândite ca un insectar al proastei exprimări. De aceea, miza lor este doar în primă instanţă râsul. Dacă e adevărat că în spatele fiecărei intenţii comice trebuie să stea o nelinişte, Noi vorbim, nu gândim va ieşi din perimetrul cărţilor bune de citit doar în tren, în avion sau pe plajă. După ce se va stinge hohotul, va trebui să-şi facă apariţia îngrijorarea. Şi asta, în principal, din două motive. Fiindcă e foarte greu ca, exprimându-te şleampăt, să gândeşti coerent. Şi fiindcă majoritatea celor antologaţi aici sunt persoane publice. Oameni care imprimă stiluri de viaţă, conduc instituţii sau partide, emit legi şi populează studiourile de televiziune. Oameni care, din nefericire, pot fi preluaţi ca modele de viaţă. Iar asta fără ca agresiunea lor asupra limbii române şi asupra logicii să fie pedepsită în vreun fel.
„Am intrat în zodia «lacebunului»: la ce bun mersul la ore? La ce bun studiul? La ce bun cititul? La ce bun bibliotecile? Câtă şcoală are, în fond, liota de asistente TV şi manelişti care populează emisiunile de divertisment reambalate sub eticheta showului (late night or otherwise)? Ce rost are să citeşti, când o carieră de succes se poate clădi atât de uşor cu ajutorul unui chirurg plastician sau al unui taraf? Câte BMW-uri îţi poate oferi o catedră de istoria artei? Mai lăsaţi-ne cu barometrul de cultură, zău aşa“, spune Radu Paraschivescu.
ARGUMENT
Text de Radu Paraschivescu
Uneori kitsch-ul şi coşmarul au aceeaşi compoziţie şi folosesc aceleaşi ingrediente. Spun asta din cauză că mă surprind uneori în captivitatea unui junghi distopic. Ce-ar fi, mă întreb în clipele acelea de disconfort intens, dacă lumea mea ar fi populată, de dimineaţă şi până noaptea, doar de Maria Grapini, Fuego, Tony Poptămaş şi Dan Puric? Cum aş putea supravieţui într-o asemenea companie? Şi mai ales, cum aş evita smintirea?
Evident, există aici o deloc subtilă forţare a notei. Prefer oricând să ascult o conferinţă a lui Dan Puric, costumat cu o tunică verde şi încins cu un centiron mistic, decât să petrec fie şi un minut în aceeaşi incintă cu un crotal. Dacă am de ales între înţelepciu nea de coafor a lui Tony Poptămaş şi prevederile Shariei, optez pentru Poptămaş. Între un război nuclear şi Maria Grapini, simţul de conservare mă obligă s-o aleg pe Maria Grapini. Între un laogai şi Fuego, daţi-mi-l pe cel din urmă. Cu sau fără brad împodobit de-a dumisale mamă.
Noi vorbim, nu gândim e al patrulea volum pe care-l arunc pe piaţă ca să atrag atenţia că exprimarea în spaţiul public românesc suferă crâncen. Înaintea lui au apărut, din 2006 încoace, Fie-ne tranziţia uşoară (perle româneşti), Mi-e rău la cap, mă doare mintea (noi perle de tranziţie) şi Muşte pe parbrizul vieţii (nou catalog de perle). M-a interesat, desigur, primirea de care s-a bucurat fiecare dintre aceste cărţi. Nimic mai normal, fiecare autor e curios să ştie cum îl întâmpină cititorii.
În ce mă priveşte, observaţiile au adus la pachet o veste bună şi o alta proastă. Vestea bună a fost cifra de vânzări – răsplătitoare de fiecare dată. Vestea proastă a venit învăluită în abur de tristeţe şi a vizat felul cum a râs lumea de inepţiile antologate. Veselia publicului a fost, în multe cazuri, epidermică. Oamenii au hohotit fără să cadă pe gânduri. I-a pufnit râsul în metrou, în tren, în avion sau pe plajă şi singura lor grijă a părut să fie privirea intrigată a vecinului. Din păcate, prea puţini au ajuns la subtonul de nelinişte, de gravitate şi până la urmă de exasperare care compune concluzia nescrisă a acestor cărţi.
Le iau pe rând, le recitesc, le mai parcurg o dată argumentul inaugural. Şi chiar dacă nu mă simt străbătut de pasiunea autocitării, mi se pare nimerit să reiau, în deschiderea de la Noi vorbim, nu gândim, câteva rânduri din precedentele culegeri de perle. Iată ce scriam, de pildă, în „Lămurirea“ care deschide Fie-ne tranziţia uşoară (perle româneşti):
Limba română e, poate, singurul persecutat al tranziţiei care nu-şi va găsi dreptatea nicăieri. Fiecare dintre noi se poate adresa unor instanţe de la care să aştepte o decizie favorabilă. Prin contrast, limba română nu are acces la actul de justiţie sau la gestul reparatoriu. Ea nu se va deplasa cu jalba în proţap la tribunal. Nu va ajunge, aninată de-o ultimă nădejde, fie ea cât de străvezie, la Strasbourg, Haga, Lausanne sau Geneva. Nu. Limba română va fi schingiuită mai departe, până când se va transforma într-un martir agasat de propriul supliciu. Va suporta agresiuni, va îndura pervertiri şi degradări, va fi poligonul de încercare în care un nou tip de torţionar îşi va verifica arsenalul înainte de-a trece la fapte. […] Parcă nicicând nu s-a vorbit atât de neglijent şi de prost ca în România ultimilor ani.
Un an mai târziu, în 2007, reveneam cu Mi-e rău la cap, mă doare mintea (noi perle de tranziţie) şi notam:
O ţară unde lumea vorbeşte şleampăt nu se poate comporta coerent. Un loc în care televiziunea pune în circulaţie gângavi revanşarzi, peltici mintal, păpuşi decerebrate şi atleţi ai uitatului pe gaura cheii pierde statornic şansa revirimentului. O populaţie care crede că autocenzura verbală şi cenzura ideologică sunt sinonime pune limba română în imposibilitatea de-a se apăra. O lume lipsită de proprietatea termenilor, dar capabilă să vorbească în clişee de la răsăritul la apusul soarelui împinge româna într-un subsol igrasios, fetid şi cotropit de beznă. […] România este de o bună bucată de vreme un spaţiu în care criteriul reprezentativităţii e neglijat metodic, ceea ce face posibilă ivirea unei pletore de vietăţi bucuroase să funcţioneze pe linia minimei rezistenţe.
În fine, anul trecut, în deschiderea volumului Muşte pe parbrizul vieţii (nou catalog de perle), făceam următoarele observaţii:
E o carte care măsoară, cum au făcut şi celelalte colecţii de perle, amploarea derivei în care a intrat discursul public. Iar din acest unghi ea poate fi privită ca un document neconvenţional. Ca dovadă a unui masacru despre care n-o să se scrie în ziare şi n-o să se vorbească la televizor sau în pieţele publice. Sau, de ce nu?, ca semnătură a unor oameni care, zi de zi şi an de an, au fost torţionarii nepedepsiţi ai limbii române. Au chinuit-o, şi-au bătut joc de ea, au sluţit-o, au înnoroiat-o cu aplomb, cu rânjete lubrice şi – de cele mai multe ori – cu nepăsare.
(...) Pe de altă parte, felul cum se exprimă anumiţi profesori şi indigenţa lor buimăcitoare explică până la un punct (fără să scuze, totuşi) nivelul scăzut al elevilor şi recolta de inepţii culese din lucrările de la bacalaureat. Când instructorul e nepregătit, nu poţi emite pretenţii faţă de cel instruit.
Când profesorul nu are orizont şi lecturi, ce mai e de aşteptat din partea elevului?
Spun asta fiindcă, la fel ca în Muşte pe parbrizul vieţii, şi aici, în Noi vorbim, nu gândim, există un capitol dedicat inepţiilor scrise de elevi la bacalaureat. Şi de data asta cititorul va da peste formulări zguduitoare. (Iată un exemplu: „După titlu, poezia Zdreanţă părea să fie despre o curvă, dar este despre un câine care punea botul la ouă.“) E însă bine de ţinut minte că asemenea lufturi n-ar fi posibile (sau măcar ar fi rare) în condiţiile în care profesorul ar fi stăpân pe meserie şi pe situaţie. Or, dacă arunci o privire pe lucrările de definitivat ale unor oameni de la catedră, îţi dai seama de dimensiunea dezastrului. Căci iată cum se exprimă unii dintre profesorii noştri în lucrările prin care încearcă să obţină confirmarea în învăţământ:
Eminescu şi Creangă mergeau la puştoaice, după miere, erau iubitori de frumos prin satele Moldovei, unde se dezvoltau în mod absolut natural femei splendide, neştiutoare de carte.
Râurile şi apele care îşi desfăşoară curgerea pe teritoriul României vin din subteran către suprafaţă şi au locuri bine stabilite prin care susură, numite bazine. Aceea e matca lor.
Mihail Cogălniceanu (sic!) a dat drumu’ la ţigani din lesă, că părea la vremea aia o idee bună, nu ca azi. I-a zis şi Alexandru Ioan Cuza: Bă, nu e bine. În istoria românilor mişună specii târâtoare de politicieni. Au împuşcat, au jefuit şi pe toţi i-a unit furăciunea. Dar nici unul nu a avut ce să facă pentru ţară, se rostogoleşte în groapă Burebista de ruşine.
Munţii Carpaţi se împart în mai multe bucăţi. Au ape şi podişuri şi ţin până unde începe câmpia.
E uşor de imaginat cum arată absolvenţii de liceu care beneficiază de asemenea profesori. E la fel de uşor de înţeles felul în care, halucinaţi de ideea unei cariere în media, o parte din aceşti absolvenţi ajung moderatori sau crainici ai posturilor de televiziune. Iar aici unii înoată în confuzie, pe când alţii mimează competenţa. În ambele cazuri, rezultatele sunt catastrofale. Am încă vie în memorie o emisiune de la Realitatea TV, unde o domnişoară îşi descosea invitatul pe tema pericolelor pe care le provoacă erupţiile vulcanice (vulcanul islandez Eyjafjallajökull tocmai îşi dăduse în petic în 2010). Mai ţineţi minte?
— Domnule profesor, cât de îngrijoraţi trebuie să fim pentru aceste erupţii? E cazul să ne simţim ameninţaţi?
— Domnişoară, avem cea mai cunoscută situaţie a erupţiei Vezuviului din Antichitate, când două oraşe au dispărut.
— Sodoma şi Gomora...
— Pompeii şi Herculaneum.
— A!
Acelaşi post de televiziune (perseverare diabolicum) le-a oferit privitorilor informaţia, retrasă ulterior de pe site, potrivit căreia în „librăria Shakespeare“ din Paris ar putea fi văzute maşinile de scris ale câtorva autori iluştri, printre care, ţineţi-vă bine, William Shakespeare. După o asemenea gogomănie, Realitatea TV ar fi fost capabilă să susţină absolut orice. Şi asta a şi făcut, din moment ce, după doar câteva zile, pe site-ul său se lăfăia un pont turistic de toată frumuseţea referitor la cafeneaua Phill din Viena, unde „poţi servi (sic!) micul dejun 24 din 24“. Dac-ar exista examene de bacalaureat şi pentru posturile de televiziune, tare mă tem că peisajul ar sărăci brusc.
În ce priveşte titlul Noi vorbim, nu gândim, el merită două vorbe pentru cititorii tineri. Titlul acesta trimite la „Noi muncim, nu gândim“, una dintre cele trei lozinci scornite de muncitorii de la IMGB cu prilejul incursiunii făcute în Piaţa Universităţii pe data de 13 iunie 1990, pentru a se răfui cu protestatarii din piaţă (celelalte două lozinci erau „IMGB face ordine“ şi „Moarte intelectualilor!“). Cu acelaşi prilej, manifestanţii care protestau împotriva regimului Iliescu au fost antrenaţi în vederea colocviilor din zilele următoare cu profesorii vizitatori din Valea Jiului. Faptul că Noi vorbim, nu gândim apare la un sfert de secol de la mineriada din iunie 1990 e mai mult decât o coincidenţă. E în acelaşi timp un memento pentru toţi cei în pericol să uite ce ravagii poate să facă o gură care o ia înaintea creierului. (Text de Radu Paraschivescu, Copyright Editura Humanitas)
Se încarcă comentariile...
