Cărţi

articolul anterior articolul urmator

Bucureşti, pe timp de molimă

1
17 Mar 2020 19:42:59
Doina Ruşti

Pandemia e anunţată de nişte gâşte negre, numite călugăriţe (Branta leucopsis), care umplu malurile Dâmboviţei, băgând groaza în oameni, ca, finalmente, să-şi facă apariţia însăşi Ciuma, reprezentată ca o femeie cu cioc şi labe de gâscă...

Malurile Dâmboviţei se umplură de călugăriţe cu ciocuri lungi, care-şi scuturau ameninţător penele negre. Iar în urma lor apăru şi Femeia cu labe de gâscă. Pe la Academia Domnească, apoi pe lângă Hanul Zlătari, silueta şleampătă a ciumei aluneca în căutare de geamuri. Nicio bucurie nu e atât de mare pentru ea ca strălucirea sticlei, singurul loc prin care ciuma poate să intre chiar şi în cele mai păzite palate. Ca s-o deruteze, bucureştenii îşi acoperiră ferestrele cu hârtie albastră. Prin ordin domnesc, s-au închis cafenelele, cârciumile şi chiar bisericile, iar în fiecare poartă mai importantă, pe la hanuri şi pe la curţile boiereşti apărură pazarghidenii, care făceau orice comision pentru cei închişi în case de frica bolii. Ei cumpărau medicamentele. Ei cărau apă. Dacă era cazul, puteau să ducă mesaje în celălalt capăt al oraşului sau chiar în afară. Dar şi preţurile erau pe măsură. Un pazarghidean valora uneori cât greutatea lui în aur curat.

La casa Băjescu, Baba astupă intrarea din gang cu mărăcini şi pietroaie, iar ţiganii au fost din nou adunaţi şi spălaţi cu forţa la râu. Bucureştiul se umplu de urlete şi de rugăciuni.

Hanul Grecilor intră în carantină, iar timp de câteva săptămâni din bucătăriile ospătăriei n-au ieşit decât aburi de ciorbă.

Şi-ncepură să curgă pe străzi căruţe cu morţi.

Până şi la Cotroceni bătu în poartă matahala cu picioare de gâscă şi câteva slugi bănuite că luaseră boala au fost azvârlite în lazaretul de la Dudeşti, unde se umpluse de ciumaţi şi de jale.

Galeriile subpământene amplificară tânguirea şi horcăielile morţii, iar oraşul părea un clavir. Când pisicile, adunate în casa lui Tilu, miorlăiau cu durere, plânsul lor intra ca un burghiu în carnea bolnavilor, impulsionaţi să-l continue şi să-l transforme în urletul morţii. Din pivniţe ieşeau glasuri agonice, iar pe străzi zbierau viii.

În mijlocul dezastrului general, unii oameni continuau să ducă o viaţă aproape normală. În casele boiereşti, închise ca nişte cetăţi, nu pătrundea nicio muscă, iar în mahalalele cu ceva experienţă în faţa ciumei, nu mai călca nimeni. Străzile erau închise, iar porţile zăvorâte cu drugi de fier. Toată hrana se afla în pivniţe, în oalele mari cu untură de gâscă, în putinile cu brânză, în hârdaiele cu magiun, în lăzile cu făină şi în coşurile cu năut şi cu linte. Săptămâni întregi nu ieşiră din case, aşteptând să treacă vârful ciumei, căci niciodată nu era rău mai mult de o lună jumate. După aceea, ciuma începea să slăbească, iar treptat, de-a lungul altor luni, izbucnea iar.

Într-o seară, trăsura boierului Brăiloiu a intrat pe Calea Şerban-Vodă, cufundată într-o beznă totală. Căpitanii de pod nu se vedeau nicăieri, luminile oraşului muriseră. Abia după ce zări o căruţă cu morţi înţelese că era ciumă. În faţa porţii lui se învârteau câţiva inşi, între care fratele lui Stacoj, amestecat printre ciocli.

Boierul scoase capul pe fereastră ca să-i dea ordine vizitiului. Cu siguranţă porţile erau ferecate, ceea ce însemna că trebuia s-o ia pe cealaltă stradă şi să intre prin fundul grădinii. Însă nu apucă să deschidă gura. Fratele lui Stacoj, crezând că e cel mai bun moment din câte Dumnezeu îi scosese în cale, apucă mâna boierului şi i-o umplu imediat de balele supunerii lui. Brăiloiu se trase, fără să asculte sporovăiala bărbatului care nu voia decât puţină milă pentru fratele lui.

Cutremurat de temerea morţii, visă toată noaptea numai labe de gâşte. Pe mâna lui, împodobită cu un singur inel, în care era gravată stema familiei, viermii molimei începură să crească. Planurile de mărire, promisiunile lui Mavrocordat şi scaunul poleit al ţării se făcură cenuşă. Chiar şi după ce trecu ciuma, Brăiloiu rămase atins de melancolie, începând să aprecieze singurătăţile de smarald, ale omului tolănit între perne de mătase.

(Manuscrisul fanariot)

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

un motan intransigent
18.03.2020, 20:43:45

Hm! Daca Doamna cu mantia neagra ar folosi doar coasa, ar mai fi cum ar mai fi. Lumea a evoluat, ne-am mecanizat si nu-i greu de avut o ...motocoasa! Doamne, feri!

Modifică Setările