Cărţi

articolul anterior articolul urmator

Când Isus nu e Hristos. Evanghelia după Liiceanu

36
26 May 2020 13:13:38
Mihail Neamtu

În ultima jumătate de veac, Profesorul Gabriel Liiceanu a scris cărţi importante pentru prestigiul literaturii române. „Jurnalul de la Păltiniş“ rămâne o capodoperă a genului diaristic, iar eseul „Despre limită“ (sau teza doctorală intitulată „Tragicul“) îl situează pe filozof în panoplia celor mai importanţi umanişti ai culturii noastre.

Învecinarea cu generaţia de aur a României interbelice — de la Constantin Noica, Emil Cioran şi Alexandru Paleologu până la Nicolae Steinhardt, Monica Lovinescu sau Virgil Ierunca — a prilejuit pentru noi, cititori fideli, atâtea sărbători ale spiritului încât, după decenii de răsfăţ bibliofil, ne-am fi aşteptat la încununarea glorioasă a carierei de scriitor printr-o meditaţie despre libertatea harului şi sclavia păcatului, despre expiere şi vină, despre gratitudine şi resentiment, despre ordine şi haos, despre entropia universului şi sensul existenţei, despre mistica iubirii şi darul prieteniei, despre infatuare şi umilinţă, despre inteligenţă şi înţelepciune.

Am tresăltat de bucurie la vestea că domnul Liiceanu s-a apropiat de figura pescarului din Galileea, Cel care a certat vântul şi a potolit furtuna, Cel care a iertat vameşii şi prostituatele, oferindu-le, în schimb, calea, adevărul şi viaţa. Într-un volum despre Iisus n-am căutat argumentul ontologic al scolasticilor prăfuiţi, nici vreo pledoarie seacă favorabilă deismului sau teismului (doctrine pe care gânditori contemporani precum Alvin Plantinga sau Anthony Flew le-au socotit perfect plauzibile). Nu asta aşteptam din întâlnirea unui liber-cugetător sagace cu Iisus: nu analogia entis, nici logica deontică sau vreun capitol ilizibil de filozofie analitică. Ne-am închipuit, dimpotrivă, că vom descoperi onestitatea radicală a scriiturii augustiniene, în care autorul evocă propriile sale inconsecvenţe, lupta duhului cu pulsiunile cărnii, vanitatea ierarhiilor sociale, dorinţa de-a iubi şi, mai ales, de-a fi iubit, plăcerea de-a face răul gratuit, irelevanţa omului muritor (dar şi a furnicii silitoare) în faţa galaxiilor şi a prafului interstelar, teama de moarte şi nostalgia paradisului din sufletul omului perfect instruit cu privire la mărirea şi decăderea oricărei civilizaţii.

După tatonările confesive din relaţia cu maestrul Noica şi după mărturisirile autobiografice făcute unor prieteni iluştri (precum Andrei Pleşu sau H.-R. Patapievici), ne-am gândit că va urma, într-un fulminant episod dostoievskian, închinarea şi prosternarea filozofului – pe urmele magilor Persiei – la picioarele lui Hristos: ofranda gândurilor curate, predarea armelor retorice, renunţarea la mască, depoziţia finală, deschiderea totală a inimii, lacrimile şi spovedania. Ne-am imaginat, pentru câteva clipe, că profesorul îşi va întâlni Confesorul. Că dascălul va redeveni ucenic pentru a-L onora pe cel din urmă Învăţător: Rabbi Yeshoua....

Inspirat de arhanghelul Gabriel, Liiceanu ar fi putut elogia (precum Rainer Maria Rilke sau Paul Claudel, odinioară) puritatea Mariei, fidelitatea lui Iosif, simplitatea păstorilor, curajul Botezătorului Ioan şi necredinţa lui Toma, promptitudinea lui Andrei şi zelul lui Petru, învierea lui Lazăr sau iertarea dată lui Zaheu. Am râvnit la câteva glose despre puterea lui Iisus de-a înfrunta nedreptatea autorităţii politice, de-a exorciza răul invizibil, de-a vindeca orbii, de-a tămădui paraliticii şi de-a revela mecanismele ţapului ispăşitor, stăpânite de forţele demonice însetate mereu de putere şi micro-control. Ne-am închipuit că editorul atâtor cărţi de căpătâi pentru creştinătate va face drumul către casa Tatălui, fără să mai arate cu degetul către vitregia vremurilor şi viclenia argaţilor, şi, mai ales, fără să invoce vrednicia iluzorie a fratelui fiului risipitor. N-am aşteptat vreun expozeu kantian despre imposibilitatea revelaţiei, nici arhitectonica de tip hegelian a Ideii de Dumnezeu, ci doar atât: un joc cu mărgele diamantine ale Evangheliei.

De aici şi tristeţea noastră, ba chiar dezamăgirea şi gustul amar: deşi scrisă îngrijit, ultima carte a lui Gabriel Liiceanu e mai puţin o meditaţie despre Salvator Mundi, cât o răfuială cu scăderile, neputinţele sau erorile creştinismului instituţional. Cel care a predat fenomenologie germană la Universitatea din Bucureşti, traducătorul lui Platon şi exegetul lui Heidegger, ne oferă un amestec inegal de consideraţii sociologice, note de istorie culturală, panseuri memorabile, aforisme şi digresiuni psihologizante. Previzibil şi plin de locuri comune (cum sunt trimiterile la Hypatia, Giordano Bruno sau Galileo Galilei), volumul n-are o metodologie precisă. După câteva consideraţii introductive despre figura Mântuitorului (comparat cu Socrate), dar fără să converseze o clipă, măcar, cu Ioan sau Pavel, Petru sau Iacov (sau oricare alţi ucenici ai Domnului din primele veacuri), Gabriel Liiceanu plonjează într-o poveste despre Ignaţiu de Loyola – patron al catolicismului militant din epoca barocă, însă deloc reprezentativ pentru alcătuirea vieţii creştinismului răsăritean. Urmează o discuţie epistemologică despre raţiune şi revelaţie (îndatorată lui Kant, dar care nu include autori canonici ai fenomenologiei, precum Paul Ricœur sau Jean-Luc Marion), apoi indexarea grăbită a păcatelor Bisericii (aşezate, de-a valma, în Oala lui Epictet), o meditaţie despre seamănul nostru (categorie care nu include chipul celui nenăscut încă) şi, la final, un Credo prin care autorul socoteşte că şi-L apropie pe Iisus arătând paiul din ochiul aproapelui.

Cartea este frumos scrisă, oferindu-ne o proză pe alocuri fermecătoare. Totuşi, Gabriel Liiceanu se încăpăţânează să includă citate ample din autori secundari, dând lămuri oţioase (la începutul mileniului trei) despre disputele secolului IV prin invocarea unor... comentatori din veacul XVIII (cum ar fi spumosul polemist Edward Gibbon). E şi cazul discuţiei despre Crezul de la Niceea, care nu face trimiteri lămuritoare la actele conciliare ale Bisericii sau la scrierile greceşti ale prezbiterului Arie, ale lui Eusebiu al Cezareei sau ale sfântului Atanasie al Alexandriei. Ce încredere poţi oferi unor reflecţii filozofice despre dogma trinitară unui autor care n-a metabolizat tensiunea dintre neoplatonism şi creştinism, dar nici pletora de monografii istorice, ediţii critice şi ample comentarii teologice din ultimul secol (mă gândesc la erudiţi de talia unor Alois Grillmeier, R.P. Hanson, Henry Chadwick, Rowan Williams, R.P. Vaggione sau John Behr)? Toate aceste copioase exegeze au fost topite magistral într-un opus de referinţă, îngrijit de părintele Ioan Ică Jr. şi intitulat Canonul Ortodoxiei şi publicat la Editura Deisis. Nici la acest volum Gabriel Liiceanu nu simte nevoia să facă vreo referinţă.

Dincolo însă de pedanteria obiecţiilor academice, îi reproşăm autorului altceva: faptul că n-a înţeles că, vrei, nu vrei, atunci când vorbeşti despre Iisus faci teologie. În cazul nostru, hristologia domnului Liiceanu are tendinţe semi-ariene şi nuanţe adopţianiste. Deşi se consideră un modern dezvrăjit, autorul se înscrie într-o gândire veche despre relaţia între Dumnezeu, Logos şi creaţie: „afirmând cu toată tăria că este, fără să fie, ceea ce pretindea a fi, Isus a devenit ceea ce pretindea”. Filozoful ne sugerează, astfel, că divinitatea Mântuitorului ar fi întemeiată pe-o exemplaritate morală, fără să aibă origini în veşnicia Tatălui. 

Titlul e provocator: Isus al meu. Nu discut grafia numelui Mântuitorului, care urmăreşte distanţarea de uzanţa cultului ortodox, ci pronumele posesiv care sugerează, din start, o departajare de gloata celor care constituie comunitatea vie a credincioşilor care-L recunosc pe Hristos drept „Domn şi Dumnezeu” personal, dar şi ca Mire al Bisericii. Isus al meu, dar poate nu şi al vostru. Gabriel Liiceanu accesează un Isus altfel — un personaj special, dezvăluit filozofului prin mecanisme hermeneutice străine „habotnicilor”, „pocăiţilor” sau „pupătorilor de moaşte” (cum e la modă să fie numiţi creştinii în lumea bună). Deşi operează o fermă delimitare de plebea superstiţioasă, filozoful ratează tocmai „pariul elitist”. De ce tocmai Iisus a afirmat: „Înainte de Avraam, «Eu sunt... »” – iată un enunţ de-o greutate ontologică lipsită de răspuns din partea filozofului. N-avem parte, aşadar, de-o explicare a metafizicii Exodului (descoperirea lui Dumnezeu făcută lui Moise ca „Cel ce este”) şi nici măcar schiţa unei meditaţii asupra luminilor începutului Creaţiei.

Continuarea AICI.


Gabriel Liiceanu, Isus al meu, Bucureşti: Ed. Humanitas, 2020, p. 280.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

36 Comentarii

Lucifer
26.05.2020, 14:08:53

Domnule Neamţu, cred că este destul de neplăcut pentru Dvs să constataţi cam ce hram poartă "intelectualii lui Băsescu-Petrov"( din care faceţi parte). Chiar nu se înţelege că echipa Pleşu, Liiceanu, Patapievici este mai atee şi mai periculoasă decât ateii comunişti? Dacă Fiara 666 va veni pe pământ, atunci va fi o Fiară progresistă...de tip Liicheanu....

-3 (17 voturi)
Vanatorul/d.c.
26.05.2020, 14:43:09

As vrea o analiza completa a capodoperelor filosofico-beletristice de o nemaipomenita valoare teoretica si practica scrise de catre Maratul Literator Klaus Iohannis, geniul politico-filozofico-literar-carpato-danubian-mioritic cu cap de neamț..! Recent, era cat pe ce sa lacrimez de mandrie si bucurie..Am aflat ca cei care se ocupa cu acordarea premiului Nobel pentru literatura s-au autosesizat in legatura cu faptul ca Maretul nostru Literator National Inalt Preaales, a mai scris o carte. A doua. Fara indoiala ca si jurnalistii nostri culturali si pendinte de cultul personalitatii dumnealui, vor constata (dupa ce-si vor da palme ca sa-si revina din uimirea produsa de minunea editoriala), ca scriitura respectiva e o adevarata opera literar- filozofica, una de o colosala valoare cultural-programatica, o capodopera de o inestimabila valoare teoretica si practica, o nemaipomenit de binecuvantata aparitie editoriala, evident una cu adevarat providentiala pentru intreaga natie. Va deveni mai mult decat o certitudine, faptul indubitabil ca invatamintele trase din ea ne vor conduce in cel mai surt timp pe cele mai inalte culmi de bunastare, progres si civilizatie. Sigur, Maretul Literator Klaus Ionannis Intaiul supranumit si „Germanicul”, caruia tara ii este profund recunoscatoare si pentru faptul ca a acceptat..facultativa functie de presedinte a Romaniei, isi facuse deja intrarea grandioasa in patrimoniul cultural universal, publicand o prima carte taman cand sa ajunga in scaunul de la Cotroceni, opera la care, probabil, a lucrat intreaga perioada dintre alfabetizarea imperialei lui persoane si turul 2 al alegerilor prezidentiale, aceasta fiind de fapt si intaia carte scrisa cu mainile lui de luptator viguros cu ”ciuma rosie” si, cu certitudine, tot intaia carte pe care a „frunzarit-o”, tragand cate-o privire docta cu ochiii lui vulturesti. Pentru cea de-a doua carte (care poarta magnificul titlul „Primul pas”, carte cu care ii va baga in depresie pe toti aspirantii la Nobelul pentru Literatura gargaristico-bleableaistica), i-au trebui mai putin de patru luni, timp record dar deloc surprinzator, avand in vedere ca muza care l-a inspirat (in cadrul unor intalniri sensibile si discrete dar, dupa cu se vede, extrem de creative) n-a fost altcineva decat Victor Ponta, si el la randul lui un creator, stiintific insa, a carui lucrare de doctorat a fost elogiata de catre mediul academic si presa din intreaga lume. Va marturisesc ca astept cu nerabdare sa citesc cartea si, desi titlul („Primul pas”) lasa sa se..banuiasaca tematica complexa abordata in ea, sunt curios daca acest volum cuprinde si dramaticul moment al ințărcatului, al refuzului alaptarii, precum si marturisirile autorului referitoare la gandurile care i-au trecut prin tărtăcuță in acele momente dificile, momente care, fara doar si poate, l-au calit, l-au otelit pentru intreaga viata si cariera politica, punand inca de pe-atunci bazele caracterului sau maret si imperial, definit prin anduranta, vigoare si deosebita fermitate, atat in sesizarea problemelor cu care se confrunta natiunea, cat si, mai ales, in informarea prompta a poporului, pe Facebook. Oricum, voi astepta cu aceeasi nerabadare si urmatorul volum, care, probabil, urmeaza a purta incitantul titlul „Primul cuvant”. Apoi, „Prima usurare in spilhauseni”, „Prima cazatura in bostanel”, „Prima zi in clasa I-a”, „Prima usurare in spilahuseni in clasa a V-a”, etc.. Poate pana atunci termina de citit in integralitatea ei, propozitie cu propozitie, macar prima carte, ca sa stie si el ce-a scris in ea.

-3 (13 voturi)
Vanatorul/d.c.
26.05.2020, 15:12:44

Brechin ius Geniul carpato-mioritic cu cap de neamț. maretul literator Klaus Iohannis, a anuntat ca doneaza RON-ii obtinuti din inchirierea caselor care nu-s ale lui, plus RON-ii obtinuti din vanzarea caselor cumparate din meditatii neimpozabile, blus yuan-ii obtinuti din publicarea la editura Partidului Comunist din China si vanzarea de carti pe care inca nu le-a terminat de citit (ca sa stie si el ce-a scris in ele), supravetuitorilor regimului care-i porta numele (”Regimul dezastrului national-Klovnis Iohannis”), cunoscut si ca ”Perioada de Aur a incompetentei fanfaronarde a bravilor cocalari habarnsti, care-si spun ”liberali” si ”salvatori ai natiunii”. Trolii si limbaii regimului nu vor primi nimic, pentru ca vine ca vara iar drept urmare pot sa-si reia alimentatia si vechile activiati ..liberale, cele de dinainte de a deveni troli iohanisto-liberalo-neosecuristici (”speriat” cartorfi de tarla, ”infiat” gaini si alte oratanii din cotetele altora, spalat parbrizuri la semafor, smuls gentile de pe umerii doamnelor si domnisoarelor, luat cu japca banii copiilor trimisi de catre parinti sa cumpre paine, etc)

-5 (11 voturi)
moftronix2
26.05.2020, 14:52:22

Liiceanu e umanist? Liiceanu este un pro - NAZIST. Un fripturist care a pus laba pe Editura Politică după 1990. Un fripturist decorat de Sorin Ovidiu Vantu cu un premiu de excelentă in sumă de 50.000 de dolari. Ban furați de Vântu de la prostovani. Ca să răsplătească nulitatea perfectă numită Liiceanu.

-5 (11 voturi)
Antigua Ganja
26.05.2020, 15:57:57

D-le Neamtu, v-ati exprimat parerea despre cartea cuiva, profit de aceasta ocazie sa-mi exprim si eu parerea despre scriitura filozofului, ca si a dvs. De acord ca autorul se înscrie într-o gandire veche despre relația între Dumnezeu, Logos și creație: „afirmând cu toată tăria că este, fără să fie, ceea ce pretindea a fi, Isus a devenit ceea ce pretindea”... Sugerand că divinitatea Mântuitorului ar fi întemeiată pe-o exemplaritate morală, fără a avea origini în veșnicia Tatălui, eu cred ca filozoful incepe deja să meargă pe marile bulevarde ale teologiei, chiar daca mai tarziu isi va permite să-i nege acesteia dreptul la cetate ori să-i conteste însăși rațiunea ei de-a fi. Pentru ca, daca ar fi considerat ca e nevoie de multa vorbarie, Dumnezeu ar fi avut grija ca Biblia sa aiba 7-8 volume, dar n-are.. Dimpotriva, in contrast cu marile bulevarde ale teologiei, Isus ne spune ca strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o găsesc. Daca stiti ca divinitatea Mantuitorului are origini in veșnicia Tatălui, ar trebui sa stiti ca Biblia este singura inspirata prin Duhul Sfant, ceea ce face ca toate bibliotecile scrise de altii sa cada in desuet. Putea scrie despre Isus fara a se referi la ei. "Poți însă judeca seva și trăinicia unui copac fără să-i admiri roadele zemoase?" -Stiti dvs ca ei sunt roadele zemoase...? Poate sunt sanse mari ca la judecata de apoi sa se dovedesca mere stricate.. Isus iubeste inchinatorii in duh si in adevar, simplu. Vad ca stiti, de exemplu, de Cina Domnului. Unde e ea in BOR, si cat de des? Nu uitati ca Isus a spus: "Nu oricine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăţia Cerurilor, ci doar acela care face voia Tatălui Meu, Care este în ceruri". (Mat. 7:21) De acord, se cuvenea ca o carte despre Iisus să depășească limitele imanenței, prin recurs la transcendență. Gabriel Liiceanu cel orbit de neo-marxism viseaza la secularizare, uitand cu totul de premisa majoră a creștinismului, că, jertfa lui Hristos țintește restaurarea unei umanități confuze moral, coruptă ontologic și despărțită de comuniunea intim-personală cu Dumnezeu.. Dar, avem cu totii de ales, fiecare cu calea sau bulevardul lui, intr-o zi vom culege roadele. Dl. Liiceanu a uitat ca Ii datoreaza in primul rand respect: 'Aşa vorbeşte Domnul: "Cerul este tronul Meu, iar pământul este aşternutul picioarelor Mele! Unde deci Mi-aţi putea zidi voi Mie o casă? Sau unde va fi locul Meu de odihnă? 2 Mâna Mea a făcut toate aceste lucruri şi aşa au luat fiinţă toate, zice Domnul. Iată însă omul spre care voi privi: spre cel umil şi smerit în duh, spre cel ce se cutremură la Cuvântul Meu"'. (Isaia 66:1-3)

+2 (6 voturi)

Vezi toate comentariile (36)

Modifică Setările