Când ucraineanul Gogol cântă „Măreaţa Rusie“

„Suflete moarte“, faimosul roman al nu mai puţin faimosului Gogol, ucrainean de felul lui. Brişca lui Cicikov se opreşte pentru ca pasagerul să-l întrebe pe un ţăran întâlnit pe drum cum se ajunge la Pliuşkin. Ţăranul, care „căra spre casă o bârnă groasă, găsită pe drum“, răspunde doar după ce i se precizează despre Pliuşkin că e zgârcit şi că-şi hrăneşte prost oamenii:

„— Aha! Peticitul, peticitul! strigă ţăranul.

Alături de cuvîntul «peticit» mujicul mai adaugă un substantiv foarte nimerit, dar care nu se întrebuinţează în vorbirea mondenă, aşa că îl omitem. De altminteri vă puteţi închipui că substantivul lovise drept la ţintă, pentru că Cicikov tot mai zîmbea, deşi ţăranul pierise de mult din vedere şi brişca străbătuse o bună bucată de drum“.

Ce substantiv trecuse mujicul lângă peticit, nu vom şti niciodată. Să fie, cumva, rahat, în varianta neaoşă?! Oricum, sigur e că porecla beneficiază de aprecierea lui Cicikov. Asta nu garantează însă că era nemaipomenită.

Se vâră însă pe fir autorul, Gogol. Lăsând să se înţeleagă că porecla întrunea culmea capodoperei, Gogol se avântă într-un elogiu fără ţărmuiri al limbii ruse în varianta sa populară:

„O vorbă rostită la ţanc e ca un cuvînt scris şi, după cum spune un proverb, ce-i scris cu condeiul nu poţi tăia cu toporul. Şi cît de bine nimerit e tot ce a ieşit din străfundul Rusiei, unde nu există nici nemţi, nici finlandezi, nici alte seminţii, unde totul este get-beget, născocit de mintea rusească, de omul neaoş, căruia nu i-a tors mama pe limbă, care nu-şi clocoteşte cuvintele precum cloşca ce stă pe ouă pînă ies puii din ele, ci îţi trînteşte deodată o poreclă, ca un paşaport pe care o să-l porţi veşnic şi apoi n-are rost să mai adaugi cum ţi-s nasul sau buzele – dintr-o singură trăsătură te-a zugrăvit din cap pînă-n picioare!“

Mă rog, noi nu credem că în materie de porecle rusa întrece toate limbile de pe glob, fie şi din faptul că nu ştim ce substantiv a adăugat mujicul la peticit.

Fireşte, substantivul e ştiut de Cicikov şi de Gogol. Amândoi dau peste margini de preaplinul entuziasmului stârnit de „vorba rostită la ţanc“ a mujicului. Numai că Gogol nu procedează corect cu noi, cei care-l citim acum, la un secol şi ceva de la întocmirea romanului. Pe Cicikov îl înţelegem. Are alte treburi decât să ne spună nouă, muritorilor de azi, ce i-a zis mujicul. Dar Gogol? Gogol are timp şi, pe deasupra, pe când Cicikov se mulţumeşte să zâmbească o postată de drum, Gogol rămâne cu noi, cititorii, ca să ne bată la cap cu măreţia limbii ruse şi, mai ales, cu măreţia Maicii Rusii, faţă de alte ţări de pe planetă:

„Aşa cum nenumărate biserici, mănăstiri cu cupole, turle şi cruci împînzesc sfînta, evlavioasa Rusie, tot aşa nenumărate seminţii, generaţii şi popoare se îmbulzesc, forfotesc şi împestriţează faţa pămîntului. Şi fiecare popor care poartă în sine chezăşia puterii, care este plin de forţele creatoare ale sufletului, de individualitatea sa clară şi de alte daruri ale lui Dumnezeu, s-a distins în felul lui prin propriul său cuvînt, prin care, exprimînd un obiect, reflectă în exprimarea acestuia o parte a caracterului său. Cuvîntul britanicului arată cunoaşterea inimii şi înţeleapta înţelegere a vieţii; cuvîntul efemer al francezului are strălucirea unei fapte, strălucire ce se spulberă de îndată; germanul îşi ticluieşte cuvîntul întortocheat, inaccesibil multora, inteligent, dar lipsit de forţă; însă nu există cuvînt atît de năvalnic, atît de vioi, parcă smuls de-a dreptul din inimă, care să clocotească şi să palpite atît de viu, ca o vorbă rusească rostită la ţanc“.

Noi, care am pornit-o însoţindu-l pe Cicikov, într-o călătorie satirică prin Rusia gogoliană, nu suntem pregătiţi deloc pentru acest pasaj din planul pateticului naţionalist. De ce o fi simţit nevoia Gogol să-i trântească o peltea naţionalist-pravoslavnică în mijlocul uneia dintre cele mai crunte denunţări ale mizeriei şi înapoierii ruseşti?!