Caracterul bizar

Se întâmplă atât de multe lucruri importante, care... nu mă interesează, dar despre care ajung chiar să-mi dau cu părerea.

În limba lui Rousseau, toată lumea scrie biografii. Pentru asta, nu trebuie să fii un star, ci să ai o viaţă, un eu. La noi, respingerea genului este aproape generală atât în rândul criticilor, cât şi al publicului. Individul care-şi mărturiseşte turpitudinile este dispreţuit ca cel care insistă într-o afacere neprofitabilă.

Dacă Liiceanu ar fi mai sincer în jurnalele sale, acţiunile Humanitas ar scădea pe măsura sincerităţii lui, eşalonările de datorii s-ar transforma din nou în penalizări şi nimeni, nici măcar Tapalagă, nu i-ar mai cere părerea despre ceva.

N-am avut niciodată interesul de a crede în propriile mele vise. Ele sunt, pentru mine, cum spune Lodge, imaginile unui televizor rămas deschis, noaptea, deşi nu se mai uită nimeni la el.

În fiecare se întrezăreşte un caracter bizar. Este ceea ce ne face unici.

Viaţa e prea complexă pentru ca un individ să mai poată fi cu adevărat moral. Ca să fii moral trebuie să trăieşti la ţară.

Până când a izbucnit Criza, îmi reproşam că nu reuşesc să-l depăşesc pe ”comunistul din mine”. Acum, când cred că mi-ar fi de-ajutor, nu-l mai regăsesc, căci - între timp - chiar l-am depăşit.

Dacă aş avea mai mulţi bani, să vezi ce decizii curajoase aş lua!...

Filosoful este acea persoană care oferă explicaţii metafizice la probleme financiare sau sexuale.

Despre schimbarea atitudinii faţă de viaţă, în funcţie de venituri... La sub 2.000 de lei pe lună, eşti mereu în pragul revoltei. La peste 5.000, revolta îţi pare inutilă. - La peste 10.000, te temi de revolta celorlalţi.

”...sufletele celor îndureraţi nu doresc ca discursurile să se lungească.” O spune Ioan Gură de Aur, ale cărui discursuri, nu lipsite de elocvenţă, sunt mai lungi decât ar putea suporta oricine. Remarca este totuşi corectă. Când am citit-o, mi-am spus: ”Iată de ce scriu eu scurt!”

În limba română, decăderea sau perversitatea morală se exprimă cu turcisme, smerenia şi trăirile mistice cu slave, progresul iluminist cu parole franţuzesti, iar postmodernitatea cu words, words, words.

Stăm amândoi la masă şi purtăm un fel de dialog al surzilor. E normal: el nu ştie cum să intre în politică, eu nu ştiu cum să ies.

Îmi imaginez un poet suprarealist, care ar afişa o pancartă ilizibilă în mijlocul protestelor anti-sistem şi ar striga cât îl ţine gura: ”Aceasta este opera mea literară!”

Sunt un marginal într-o ţară marginală. Abordez teme marginale într-un gen literar marginal. - Mă mir că nu cad (de pe margine).