Care au fost adevăratele boli ale lui Mihai Eminescu. Câteva ipoteze privind moartea „poetului nepereche“

Cu toate că au trecut 165 de ani, în urma oricărui geniu s-au iscat neadevăruri şi mitologii care plac publicului. Eu însumi, elev fiind , ram convins că sifilisul a fost cauza morţii geniului nostru. Astăzi nu mai păstrez acea convingere.

Le-am vorbit tinerilor din licee şi şcoli despre bolile lui Eminescu, aşa cum rezultă din documentele medicale, şi am regăsit aceleaşi idei false, fabulaţii, inspirate „de pe internet”. Mi-am propus să le prezint ceea ce putem cunoaşte, coroborând informaţii din varii surse, pentru a elimina miturile şi a înţelege că ceea ce nu ştim nu poate fi adevăr. A avut succes acest subiect încât am fost solicitat să repet prezentarea despre Eminescu şi la alte şcoli şi locuri şi televiziuni.

Ipoteza Tulburare bipolară

Cea mai recentă ipoteză susţinută de 10 specialişti în frunte cu academicianul Eugen Simion şi publicată într-un volum lansat la 15 ianuarie a.c. este că Eminescu ar fi suferit de o tulburare bipolară, că a fost diagnosticat, tratat şi deci intoxicat în mod eronat cu mercur şi că nu a murit de sifilis, nici de lovitura pietrei din 1 iunie 1889, ci în urma unor afecţiuni cardiace. Ce informaţi avem în acest sens?

Tulburarea bipolară (depresia maniacală) este caracterizată de episoade periodice, succesive de depresie şi manie. Primul episod maniacal ar fi fost cel din iunie 1883 care s-a încheiat cu prima sa internare „Iritabil numai şi muncit de o insomnie ţinând cu câteva zile mai înainte, el se armă în suszisa zi cu un revolver şi ameninţă, fără motiv pe unul dintre cei mai devotaţi ai lui amici. Cu multă difficultate el fu stăpânit în agitaţiunea sa şi dus la Institutul medical «Caritatea» din Bucureşti”.

Despre temperamentul său melancolic, meditativ, pesimist şi dispoziţia sa depresivă nu sunt multe îndoieli, creaţia sa abundă în cuvinte cu sens negativ: „ce suflet trist mi-au dăruit părinţii”, „e trist ca nimeni să te ştie”, „totuşi este trist în lume” etc. Ca factori de risc pentru depresie pot fi enumeraţi istoricul tulburărilor în familie, evenimente de viaţă stresante, oboseală cronică, afecţiuni somatice, traume, consum de alcool etc.

Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor

Stilul de viaţă

Ce-i drept, Eminescu avea un stil de viaţă dezordonat, lupta cu sărăcia şi foamea şi-şi neglija sănătatea. Avea un mod de viaţă atipic, el făptuia gesturi care ar putea fi calificate ca „anormale” de contemporanii săi. Slavici relatează un episod:

Îi dăduse dnei Kremnitz lecţiuni de limba română. După un timp oarecare dna Kremnitz i-a dat 200 lei drept onorar pentru osteneala lui. Eminescu a izbucnit într-un râs nervos:

- Nu mi-as fi închipuit ca o doamnă atât de inteligentă ca dta nu e în stare să-şi deie sama că mă jigneşte când crede că eu în vederea unui căştig material imi dau osteneala de a o învăţa româneşte pentru ca să poate citi scrierile noastre, între altele şi pe ale mele. Drept dovadă de sinceritate, nu ai să te superi pe mine dacă rump în bucăţele mici aceste hârtii.

 Aceasta este fără-ndoială o faptă pe care niciun « om normal » nu era în stare să o săvârşească, şi asemenea fapte Eminescu a săvârşit în viaţa sa multe. (Ioan Slavici)

Sunt câteva mărturii ale prietenilor şi fraţilor şi în sprijinul consumului de alcool, tutun şi cafea cu accent pe perioada după 1883 când a debut boala „mamă... mai scrie lui Mihai şi cere-i socoteală şi spune-i să nu beie, căci dacă vor afla binevoitorii lui, n-au să-i facă pensie” (Henriette, 01.03.1888). Matei: „făcea abuz de tutun şi cafele negre, de băut bea ţapăn, însă numai vin, rachiu nu, bea ţapăn de la vârsta de 14 ani”. Tot Matei insistă că Eminescu prezenta tulburări de somn: „Somnul îî era neregulat, aci citea de cu seară până răsărea soarele, aci dormea de cu seară până la amiază” (Matei Eminescu, 20 apr 1909)

Cât priveşte ereditatea nu cred că sunt date suficiente pentru vreao concluzie. Părinţii au trăit 70, respectiv 62 de ani şi nu cunoaştem să fi suferit de vreo tulburare psihică. Iar fraţii, din păcate, au decedat şapte în timpul vieţii lui Eminescu. Vasile la 1.5 ani, Marghioala la 7 ani (1855), Ruxandra moare în copilărie (1845), Ilie la 17 ani (1863) de tifos, Iorgu la după o căzătura de pe cal la 29 de ani (1873), Şerban de tuberculoză la 33 ani (1874), Nicu s-a împuşcat la Ipotesti dupa moartea tatălui la 41 de ani (1884). Matei a trăit cel mai mult: 73 de ani.

Internări repetate 1883-1889

1883: 28 iunie-15 aug internat la Caritatea (Bucureşti), cu diagnostic de «manie acută» dr Suţu. La 2 nov la Viena la sanatoriul Ober-Dobling

1884: se însănătoşeşte, calătorie de convalescenţă în Italia 26 februarie - 27 martie tot cu C.R. se întoarce la Bucureşti

1885: în aug - sept se internează la Liman (Odesa), într un sanatoriu balnear.

1886: iunie - la Baile Repedea (Iaşi) - boala se agravează. 8 noiembrie internat la bolniţa din Mânăstirea Neamţ. Rămâne 5 luni, până pe 10 aprilie 1887. Creangă îl vizitează

1887: 15 aprilie este internat la spitalul Botoşani, unde un consiliu de medici recomandă trimiterea la Viena. În iulie pleacă insoţit de dr. Grigore Focşa, medic la Hall (Insbruck)

1888: La 3 Februarie 1888, Eminescu fu adus prin ordinul Poliţiei Capitalei la Institutul „Caritatea”

1889: 3 feb - este internat la spitalul Mărcuţa apoi, din lipsă de bani, la sanatoriul Dr. Şuţu („Caritatea”). Dr. Zaharia Petrescu şi dr Alexandru Şuţu redactează o evaluare medicală la  20 martie 1889: „Domnul Mihail Eminescu este atins de alienaţie mintală în formă de demenţă, stare care reclamă şederea sa într-un institut“. Rapoartele scriu că „ajunsese în ultimele săptămâni a fi o fiinţă automatică fără iniţiativă, fără voinţă, dispărându-i totdeodată şi instinctele superioare.”

Cert este că Eminescu era conştient că este bolnav. Iată ce îi scrie prietenului său Chibici Revneanu în 1883 „sunt slab, rău hrănit ..ştiu că am suferit de halucinaţii şi mai mult încă de foame...Nu-ţi poţi închipui starea în care un om se află într-un institut de alienaţi, după ce şi-a venit în fire... Neavând nimic de făcut, mi-e frică chiar de a-mi plânge soarta, căci şi aceasta poate fi interpretată ca un semn de nebunie. Eu aş vrea să scap şi să mă întorc în ţară, să mă satur de mămăligă strămoşească“. 

Creaţia în anii de suferinţă  

Eminescu nu a încetat să muncească în ultimii 6 ani de viaţă. Ne-a rămas poezia Kamadeva (1888) şi De ce nu-mi vii (1887) . A fost bibliotecar la Biblioteca Centrala din Iaşi, a predat lecţii de geografie şi statistică la Şcoala Comercială din Iaşi. A tradus gramatica limbii sanscrite şi piesa lui Emilie Augier, „Le jouer de fuîte” (Emilie Augier). Şi-a reluat activitatea publicistica „Iconarii d-lui Beldiman" - România liberă -, „Ziua de mâìne” (1 ian 1889). Şi sora sa subliniază într-o scrisoare. „Mihai, de bine este cu totul bine, lucrează, chiar şi astă noapte a lucrat până la ora 12” (20 ian 1888, H.M).

De ce nu cred în Ipoteza Infecţiei cu Sifilis

În raportul dr Iuliano şi Dr Bogdan datat Iaşi, 6 nov 1886, apare scris „din interogatoriul şi conversaţia avută am putut constata că el suferă de o alienaţiune mentală cu accese acute, produse probabil de gome syphilitice la creer şi exarcebate prin alcoholism. Starea lui periculoasă pentru societate şi este neapărată nevoie de a fi interna în o casă specială spre căutare”.

• Nu avem date obiective în acest sens. O simplă afirmaţie a doctorilor, în urma unei scurte vizite în arest pe baza unui interogatoriu nu e validă
• Nici raportul medico-legal de la autopsie nu precizează nimic.
• Debutul în cazul neurosifilisului (faza 3) este în intervalul 40-50 de ani, ori Eminescu moare la 39.
• Dacă ar fi contactat această boală cu transmitere sexuală pe când era la Viena, la vreo 19 ani, cred că Eminescu nu ar fi putut trăi 29 de ani cu o infecţie netratată.
• Tratamentul în prezent pentru sifilis este penicilina, medicament folosit doar după 1940.

Despre infecţia cu Mercur citez declaraţia dr Vuia „între lunile februarie - iunie 1889-, lui Mihai Eminescu i s-a administrat intravenos clorură de mercur la Institutul Şuţu şi, probabil, că aceasta a fost cauza stopului cardiac, care i-a provocat moartea. Medicii i-au administrat lui Eminescu câte 20 de fracţiuni a 4 grame de mercur, când şi o jumătate de gram poate să aibă acţiuni dăunătoare”. Mai mult, HgCl2 era scoasă de mult timp în EU din cauza efectelor toxice.

Concluzii

Concluzia 1

De a avut tulburare bipolară rămâne o ipoteză. La 1880 psihiatria era încă o disciplină nou şi adolescentină şi ca orice adolescent era supusă erorilor din necunoaştere. Azi, după 150 de ani, diagnosticul de tulburare bipolară încă nu este uşor de oferit. Studiile arată că 34% dintre bipolari primesc alte diagnostice şi 73% din bipolari sunt gresit diagnosticaţi măcar o dată (Lish et al., 1994). De aceea este extrem de important diagnosticul diferenţial.

Concluzia 2

Nu există nicio legătură între genialitate şi boală. Nu, marile genii, nu au fost geniali pentru că au suferit de vreo tulburare psihică. A fi genial e una, a fi bolnav e cu totul diferit.

Aşa declara recent şi psihiatrul Nicolae Vlad din Botoşani „Geniul lui Eminescu NU a provocat această afecţiune şi Nici boala NU a condiţionat geniul său”.

Trist este adevărul rostit de Alexandru Vlahuţă: „într-o ţară cu atâţia nulităţi triumfătoare, un poet atât de mare şi de cinstit nu putea să moartă decât într-un spital de nebuni.” 

Câte reflecţii triste nu te cuprind în faţa acestui dureros sfârşit.