Care-i cea mai „deşartă deşertăciune“?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

„Filozofie cu ciocanul“ şi-ar dori să facă Andrei Vieru în volumul de eseuri „Ecleziastul vesel“, dar îl împiedică delicateţea sa structurală, căreia îi datorează şi formaţia de pianist. Autorul indică clar cultul faimei şi gustul publicului ca fiind relele cărora ar trebui să ne opunem. Dezinteresul său faţă de valorile culturale la modă l-a făcut să fie supranumit în Franţa „noul Cioran“.

Ce s-ar mai putea spune despre o carte atât de apreciată şi lăudată în presa franceză (şi, câteodată, şi în cea românească) aşa cum este volumul de eseuri al lui Andrei Vieru „Ecleziastul vesel“, editat la noi de Curtea Veche? Poate doar, trecând peste inevitabila apreciere şi fascinaţie stârnită de text, a scoate în evidenţă inerentele slăbiciuni, defecte şi erori de redactare ale cărţii, aşa cum se întâmplă şi la case mai mari. Ar fi însă o operaţiune facilă, pentru că „ironia nu e, la urma urmei, decât un substitut rafinat al violenţei“, aşa cum spune însuşi autorul într-una dintre cele mai cioraniene şi autodemistificatoare fraze ale cărţii.

Vanitatea introvertitului

Volumul a apărut în Franţa în anul 2007 şi este tradus acum în română de însuşi autorul său, pianistul Andrei Vieru, fiul compozitorului Anatol Vieru. Eseurile care-l compun au fost, însă, publicate separat pe parcursul anilor 2000, în general în „Nouvelle Revue Française“. Nu ar fi prima oară când o carte compozită de eseuri se constituie într-un eveniment editorial major, vezi „Cerul văzut prin lentilă“ şi „Politicele“ tânărului Patapievici sau volumele de publicistică ale lui Cărtărescu. Totuşi de aici derivă lipsa de unitate stilistică, una dintre principalele imperfecţiuni ale cărţii. Deşi abundă în fraze memorabile, multe dintre ele foarte radicale, volumul lui Vieru este departe de a avea densitatea teribilă a opusurilor cioraniene.

Nu este greu de văzut ceea ce i-a fascinat pe occidentali, chiar i-a lăsat cu gura căscată, şi ne atrage acum şi pe noi: lipsa totală de inhibiţii a autorului, incapacitatea sa structurală de a avea „idoli“, dezinteresul, câteodată opoziţia făţişă, faţă de vulgata culturală la modă. Andrei Vieru duce acest principiu până la afirmaţii contrariante, făcute cu o (aparentă) lipsă de interes totală faţă de reacţia cititorului (aparentă pentru că, tot el spune, „introvertitului îi pasă de public şi de imaginea lui mai mult decât oricui altcuiva“). Dau un exemplu: spre sfârşitul vieţii, „Tarkovski a vrut cu tot dinadinsul să facă filme de artă à l’occidentale, pentru intelectuali obosiţi“ (dacă cel puţin mie, Doinel Tronaru, aceste două filme, „Nostalghia“ şi „Sacrificiul“, îmi spun ceva, chiar foarte mult, înseamnă că afirmaţia autorului nu este în întregime corectă).

„Bufoni de geniu“

Un alt cal de bătaie recurent este un nume din linia întâi a gândirii universale: nu Freud, ceea ce ar fi fost previzibil, ci Jung, un autor pe care eu cel puţin nu l-am mai întâlnit contestat. Psihologul-filozof elveţian este numit un „farsor de înaltă clasă“, iar în ce priveşte termenul de „inconştient“, „fără să ne dăm seama, acest cuvânt – prea universal – devine o sursă universală de confuzie“. „Bufoni de geniu“ sunt consideraţi Glenn Gould sau Herbert von Karajan. Desfiinţarea lui John Cage era la îndemână şi aceasta se face cu multă graţie, autorul generalizând spre toţi artiştii de tip Cage sau Isidore Isou.

Deşi scrise cu empatie, paginile despre Cioran (pe care Andrei Vieru l-a cunoscut personal la Paris) sunt, în primul rând, o deconstruire a imensei poze a gânditorului de origine română, ajuns un impecabil stilist al limbii franceze (pe linia moraliştilor francezi, aşa cum eseistul argumentează prin comparaţie cu marile nume ale literaturii din Hexagon, stilul cioranian fiind „un fel de sinteză a unui anume clasicism francez“). Acelaşi gânditor este considerat însă, în altă parte, un „baron Münchhausen“, alături de Arthur Rubinstein, Casanova, Glenn Gould sau Salvador Dali.

Fantoma lui Jdanov bântuie Occidentul

În cele din urmă, însăşi societatea care l-a adoptat pe autor, cea occidentală (Andrei Vieru a emigrat în Franţa în 1988), este supusă unui tir necruţător, chiar dacă acesta nu atinge radicalismul altor autori români stabiliţi în Occident (de fapt, lipsa de ancorare ideologică a lui Andrei Vieru şi revendicarea sa doar de la „arta pură“ îi asigură o superioritate însemnată faţă de alţi contestatari ai „Sistemului“). Se întâmplă într-unul dintre cele mai bune eseuri ale cărţii, „Arta posibilului şi inconştientul politic (2) (West meets East)“, unde întâlnim fraze precum următoarele: „Pe vremuri, nu aveam deloc impresia că oamenii care îndurau rigorile comunismului ar fi fost la fel de previzibili în vorbe şi grimase – atât de asemănători în gesturi şi gânduri – ca noi, consumatorii din Occident. Deoarece, cu cât anumite prejudecăţi şi un anumit spirit de geometrie ţi se impun cu mai mare brutalitate, cu atât îţi apare mai clară şi posibilitatea de a reacţiona la ele cu spirit de fineţe. (...) Dar cum să scapi, în Occident, de monotonia diversităţii? Cu ce să umpli pustiul cotidian al îndestulării generale? (...) Ce deosebire mai poţi face, oare, între un proprietar avut, un patron falimentar şi un şomer? Chiar de ar intra cu toţii în vreun partid comunist, idealurile lor ar rămâne aceleaşi: să consume, să consume, să consume!“.

Sau: „Graţie cui, în afara câtorva nebuni sau a câtorva cerşetori, a scăpat societatea asta de ruşinea uniformizării ideilor şi a colectivismului intelectual? Acolo unde societăţile comuniste au dat greş, Occidentul e pe cale să reuşească de minune. Doar că, modest cum este, el nu revendică nicio victorie. Toate valorile fiind o apă şi-un pământ, nimeni nu-şi mai poate aroga meritul de a ne fi convins că valoarea oamenilor se confundă cu succesul lor. Aceste principii ni se par tot atât de adevărate pe cât e de veche lumea. Oricum, acestea ne sunt ultimele superstiţii. Populismul lui Jdanov, destestat odinioară la Moscova, este fără nicio îndoială pe punctul de a triumfa în Occident“ (! – sau, aş spune eu, Jdanov meets Goebbels şi ambii meet W.R. Hearst sau Walt Disney).

„Abjecţia cu aer condiţionat“

Şi încă, doar aparent paradoxal: „Cred că pot considera un privilegiu faptul că m-am născut şi mi-am petrecut tinereţea într-o societate la temelia căreia se aflau penuria, delaţiunea şi frica. Unde ar mai fi putut prietenia şi dragostea să aibă fie şi numai o aparenţă de intensitate şi sens? Născut de-aş fi fost în Occident, plămădit dintr-o atrofie cronică a sentimentelor, cum aş mai fi putut, oare, să le percep deopotrivă şi fiorul şi mizeria? Astăzi, mă complac, ca toată lumea, în toropeala reacţiilor, într-o relativă anestezie care îmi taie orice elan“.

În fine, decisiv exprimat: „Când între cele două feluri de societate – abjecţia urât mirositoare şi abjecţia cu aer condiţionat – am avut slăbiciunea de a o alege pe cea din urmă, ştiam bine că aveam s-o plătesc cu vârf şi îndesat“. Articolul continuă cu o excepţională respingere a crimei motivate ideologic, ca şi a sistemelor de gândire de tip justificativ, din toate epocile, trecute sau viitoare, până la „Judecata de Apoi“.

Modelul Caulfield

Să nu se înţeleagă însă că nimic nu-i place lui Andrei Vieru sau că nu are, la rândul său, „favoriţi“. Numai că aceştia sunt, de cele mai multe ori, din eşalonul secund al culturii universale, excesul de succes fiindu-i din start suspect eseistului. S-a vorbit mult despre descendenţa lui Vieru din moraliştii clasici francezi, prin extensie din Cioran, şi aceştia sunt, într-adevăr, pomeniţi pe ici-colo, dar o lectură atentă arată că modelele autorului provin în general din afara Franţei, actualul spaţiu de adopţie, atât fizic cât şi lingvistic.

Este vorba în primul rând de J.D. Salinger, cu al cărui Holden Caulfield eseistul se identifică în mod manifest („Romanul în ansamblul lui s-a bucurat de un succes pe cât de mare, pe atât de atipic: pun pariu că publicul n-a aplaudat ce trebuia...“, crede totuşi Vieru). Revin apoi, ca obiecte ale admiraţiei eseistului, nume precum Ambrose Bierce, Knut Hamsun, Alphonse Allais, Laurence Sterne, Şostakovici, Enescu, filozoful român Terente Robert... Şi, nu în ultimul rând, muzicieni care nu s-ar bucura, totuşi, de canonizarea tuturor colegilor de breaslă, precum Jimi Hendrix şi Miles Davis (asociat cu pianistul Arturo Benedetti Michelangeli). Excelentele analize făcute operei şi personei celor doi artişti din genuri aşa-zis necanonice arată, de fapt, profunzimea gândirii lui Andrei Vieru.

Arta înainte de toate

Ceea ce unifică eseurile din „Ecleziastul vesel“ este tema artei, întoarsă, cum s-ar spune, pe toate feţele. Volumul este subintitulat „O privire asupra artei“, iar aproape toate articolele conţin în titlu termenul „artă“. Cartea se deschide cu un eseu intitulat „Tatăl meu (Artă şi necesitate)“ şi dedicat compozitorului Anatol Vieru, pus în relaţie cu alte mari nume ale culturii moderne. Se continuă cu astfel de „medalioane“ dedicate unor nume majore, care de fapt trimit spre un aspect sau altul al discuţiei despre artă, se trece prin cele două eseuri pe teme politice despre care vorbeam, iar după două articole dedicate lui Salinger autorul – şi „matematician amator“, după cum îi place să precizeze – se lansează, în finalul cărţii, în câteva eseuri docte despre analogia dintre muzică, matematică şi alte domenii ale cunoaşterii.

Probabil că autorul a vrut să-şi surprindă cititorul, să varieze stilistic, astfel, după intensitatea alegaţiilor şi analizelor din prima parte, eseul „Autoportret (J.D. Salinger)“, dedicat scriitorului american, unul dintre marii favoriţi ai lui Vieru, se doreşte a fi scris în stilul discontinuu al acestuia, ceea ce mai mult provoacă confuzie şi oboseşte. La fel textul „Malcolm Lowry – un interludiu“, doar „schiţa unui text a cărui versiune definitivă vă promit că n-o s-o public niciodată“, în care autorul, deşi a respins permanent în restul cărţii „jocul secund“, parantezele, digresiunile, aluziile, ghilimelele, notele de subsol şi alte procedee postmoderne, le practică cu aparentă voluptate, probabil inspirat de Sterne, unul dintre cei pe care-i admiră... În sfârşit, cele două eseuri finale, „Muzică şi limbaj“ şi „Despre deplasare, inversare, condensare şi fractalitate“, deşi interesante, suferă de speciozitate şi nu sunt cu adevărat convingătoare.

„Trecutul e mort“

Partea cea mai valoroasă a acestei cărţi sunt reflecţiile despre natura artei şi de aceea ea ar trebui citită de oricine este interesat de adevărata cultură mare, nu doar de „mode şi timp“. Ce are în plus în primul rând acest volum sunt referirile la muzicieni, atât compozitori cât şi interpreţi, care-i slujesc autorului drept bază pentru alegaţii: alţi eseişti nu au o astfel de cultură muzicală, iar muzicienii, în general, nu sunt şi scriitori. Vedeta culegerii este piesa care îi dă şi titlul, „Ecleziastul vesel“, supraintitulată „Artă şi interpretare“, care începe cu următoarele fraze: „Trecutul e mort – şi pentru totdeauna; iată una dintre banalităţile cele mai tulburătoare la care mi-a fost dat să mă gândesc. Aprofundaţi după miezul nopţii această evidenţă cu un minimum de seriozitate şi nu veţi mai readormi“.

Pentru Vieru, „trecutul e mort. Şi împreună cu el o întreagă lume ale cărei chei vor rămâne pe vecie pierdute. Cine poate astăzi să înţeleagă, în nuanţele cele mai fine, ce s-a spus, scris sau cântat cu câteva secole în urmă sau chiar acum câteva decenii? Cu cât o carte e mai complexă, cu atât mai repede va deveni o enigmă pentru cititori şi chiar pentru propriul ei autor“. Şi, în altă parte: „artistul este o enigmă sortită să reziste analizei procedeelor sale“. Prin urmare, „adevărul unei opere de artă nu se află în interpretarea dată de secolul în care a fost creată, şi nici măcar de propriul autor, care numai proprietar al operelor sale nu este“.

Mai menţionez excelentul „Artă şi declin“, text construit pe premisa „Astăzi, Europa nu mai este decât propria ei provincie – provincia a ceea ce a fost cândva“. Descoperirea unei fresce de Beccafumi îl duce pe eseist la concluzia: „Arta nu e mare decât atunci când e vizionară, altfel spus când îşi prefigurează declinul“. Lui Andrei Vieru îi repugnă arta „moartă“, mai bine zis mortificată de erudiţi şi „studioşi“, prin urmare toate textele sale sunt pledoarii pentru arta vie, deschisă interpretărilor, care până la urmă îl transcende pe autorul ei şi pe noi toţi.

Reiau aici interviul pe care mi l-a acordat Andrei Vieru în luna octombrie, cu ocazia concertului pe care l-a susţinut la Ateneul Român.

Andrei Vieru, ultimul moralist

Pianistul Andrei Vieru, autor al volumului de eseuri „Ecleziastul vesel“, un „ultim mohican“ al moralismului de sorginte franceză, este socotit de comunitatea intelectuală pariziană „noul Cioran“, datorită lipsei sale de compromisuri cu aşa-zisele valori culturale la modă.


Eseistul recunoaşte că-i datorează mult celebrului său compatriot, pe care l-a şi întâlnit des, după stabilirea sa în capitala franceză, în anul 1988. Este influenţat foarte mult, însă, şi de tatăl său, compozitorul Anatol Vieru, pagini întregi fiindu-le dedicate celor doi în volumul său „Ecleziastul vesel“, publicat la Paris în 2007 şi tradus acum de însuşi autorul său în română. Pianistul Andrei Vieru va susţine în seara zilei de luni, 20 octombrie, un recital pe scena Ateneului Român, unde tânărul interpret strălucea până la plecarea sa din ţară în 1988. Aflat în România o perioadă mai lungă, Andrei Vieru – pianist, eseist, pictor şi matematician (amator, ţine să precizeze) – a avut timp, între două repetiţii la Conservator sau la Ateneu, să acorde şi un interviu pentru „Adevărul literar şi artistic“.

„Adevărul“: Putem considera că evenimentele din această perioadă – concertul de luni de la Ateneu, lansarea cărţii „Ecleziastul vesel“ care a avut loc la Banca Naţională Română şi va fi reluată după concertul de la Ateneu etc. – marchează o reîntoarcere a dumneavoastră în cultura română?

Andrei Vieru: Dar nu am plecat niciodată din cultura română. Consider că aparţin în continuare acestei culturi...

Dar publicul larg vă cunoaşte mai puţin... Eu personal nu auzisem de dumneavoastră când mi s-a propus acest interviu, iar după ce m-am documentat puţin am avut o adevărată revelaţie...

Este adevărat, lucrurile s-au schimbat foarte mult. Mai am foarte puţini prieteni aici, iar din Bucureştiul de altădată au mai rămas doar câteva insuliţe... Parcă aş asista la o ruină a amintirilor, pe lângă ruina propriu-zisă.

Tentaţia politicii

Care a fost contextul „exilării“ dumneavoastră din 1988? Aţi luat decizia în urma unui impuls spontan sau în urma unei analize la rece?

Nu era prima oară când plecam în străinătate, dar de data aceea am hotărât să rămân. Instinctul m-a îndemnat s-o fac, nu pot spune altfel. Am urmat procedura obişnuită în acele timpuri. După cum ştiţi, teoretic dacă plecai erai bun plecat, nu ştiai când şi dacă te vei mai întoarce în ţară. Pe atunci, sistemul comunist părea veşnic, nimeni nu se gândea că se va întâmpla ce s-a întâmplat...

Mă gândesc că eraţi totuşi cineva aici în ţară, aveaţi o carieră în plin avânt, nu eraţi totuşi oricine, vi se aprobau plecările...

Uneori, nu întotdeauna...

Pe de altă parte, părinţii dvs. trăiau şi bănuiesc că i-aţi pus într-o poziţie dificilă...

I-am pus în faţa faptului împlinit. Sigur că se mai discutase acest lucru la noi în casă, dar nu se stabilise nimic. Consideram că aici nu se mai poate trăi.

Aţi regretat vreodată decizia?

Nu o regret, în general nu-mi regret deciziile. Ele sunt luate într-un fel sau altul, nu au de ce să fie regretate.

Dacă aţi face acum o comparaţie între cele două sisteme în care aţi trăit, cel de aici şi cel de acolo, şi mă refer în primul rând la sistemul cultural, de generare şi menţinere a unei cariere, cam care ar fi diferenţele?

Dar nu am luat decizia în termeni de carieră. Îmi doream în primul rând să trăiesc acolo, nu neapărat să lucrez. Dacă e ceva de care mă bucur e că, nerămânând aici, nu am avut de luptat cu tentaţia de a intra în politică, tentaţie pe care mulţi prieteni ai mei au avut-o. Cred că aş fi învins-o, dar nu am cum să fiu sigur.

Iubire pentru Cioran, dar altfel

Cum aţi ajuns să vă ancoraţi în tradiţia moraliştilor francezi, cu care sunteţi atât de des asociat?

Nu neg această filiaţie, am într-adevăr un gust pronunţat pentru moraliştii francezi. Evident, îi citisem în original dinainte de a pleca din ţară, nu au fost o descoperire pariziană. Mult timp am avut un cult pentru La Bruyère şi pentru „Caracterele“ sale, dar am ajuns să i-l pun mai sus pe La Rochefoucauld. Dacă vreţi neapărat o explicaţie, tot ce pot spune e că îi datorez mult filozofului român Terente Robert, atât personal cât şi ca autor (nu se mai află în viaţă). A publicat împreună cu unchiul meu (filozoful Sorin Vieru, membru al Grupului de la Păltiniş – n.n.) volumul „Riscul gândirii“ (editat de Humanitas în primele luni ale anului 1990 şi continuat, după 20 de ani, cu „Noile riscuri ale gândirii politice“, la Editura All – n.n.), dar a scris şi alte cărţi, pe care le-am citit în anii formării mele.

Presa franceză vă compară foarte des cu Cioran, asociere oarecum previzibilă datorită ascendenţei valahe, dar şi pentru intransigenţa morală dovedită în eseurile dvs., precum şi pentru rafinamentul lor stilistic... „Românii nu sunt cumva ultimii noştri mari prozatori?“, clama recent o voce din Hexagon...

L-am cunoscut pe Cioran la Paris, imediat după ce am ajuns, şi am avut norocul să-l prind încă lucid o perioadă mai mare de timp. Întâlnirea s-a produs prin muzică, prin „Variaţiunile Goldberg“, pe care eu le cântam. Vorbesc despre aceste întâlniri destul de mult în cartea mea. Am totuşi un mod atipic de a-l vedea şi de a-l interpreta pe Cioran, ceea ce a provocat furia admiratorilor sectanţi, sau sectari mai bine zis, ai acestuia...

Orice mare personalitate „naşte“ în urma sa o astfel de sectă, care doreşte să impună un unic mod de interpretare... Vezi şi cazul lui Tarkovski, mai recent...

Nu-mi place cultul personalităţii, de orice fel ar fi acesta, şi ţin la libertatea gândirii. Cu alte cuvinte, la dreptul meu de a aprecia, de a iubi altfel.

Universul Bach

Aţi pomenit de „Variaţiunile Goldberg“, pe care le-aţi interpretat, de altfel, pe un disc editat de Electrecord în anul 1985. Dacă ne uităm în repertoriul dvs., Bach este, categoric, compozitorul predilect. Mai sunt şi alţii, dar el ocupă clar primul loc. Ce înseamnă Bach pentru dumneavoastră?

Mi-am dat seama că îmi place Bach la vârsta de opt ani. Desigur, nu am vrut să mă cantonez în interpretarea lui Bach, mai sunt mulţi alţi compozitori pe care-i cânt, dar este într-adevăr compozitorul meu favorit.

Îl putem considera pe Bach un compozitor baroc? Desigur, îşi depăşeşte epoca prin universalitate, dar temporal se încadrează Barocului, ca şi prin câteva texte muzicale, în primul rând „Concertele brandenburgice“...

Pe vremea educaţiei mele muzicale, termenul de „baroc“ nu prea era folosit în România... Îmi place la Bach ceea ce priveşte spre viitor, puterea sa de anticipare. Interpretându-l, descoperi turnùri suprinzătoare; mare parte din partiturile lui par scrise mult mai târziu şi par foarte moderne. Nouă acum, pentru că, în vremea lui, el era socotit destul de învechit şi de retrograd...

E normal, era cantorul ursuz şi morocănos, protestant până în vârful unghiilor... Iar noi acum îl considerăm un univers în sine, expresia unui miracol... „Nu Bach îi datorează lui Dumnezeu, ci Dumnezeu lui Bach“, celebra afirmaţie a lui Cioran...

Mă refer la aceste lucruri, la natura artei şi la semnificaţia ei în timp, în cartea mea, subintitulată de altfel „O privire asupra artei“. Revenind, mă gândeam ca pentru concertul din 20 octombrie (centrat, evident, pe Bach) să interpretez un Preludiu de Bach (din al doilea caiet al „Clavecinului bine temperat“) urmat de o fugă de Mozart (în speţă, „Kyrie“ din „Recviem“), fără să marchez trecerea. Preludiul respectiv, de altfel foarte mozartian, pare scris după Mozart, este foarte modern, iar compoziţia lui Mozart pare că ţine de o epocă anterioară.

„Tatăl meu nu era Leopold Mozart“

Ce ne puteţi spune despre tatăl dvs., cunoscutul şi importantul compozitor Anatol Vieru? Sigur, în carte sunt multe pagini despre relaţia dvs. cu el, dar, deşi am dori, nu tot publicul nostru va ajunge să citească şi cartea... El este cel care v-a deschis spre muzică? De obicei, aşa se întâmplă în familiile de muzicieni...

Tot ce pot spune este că îi datorez imens, pe toate planurile, dar să nu vă închipuiţi că era „mama nebună“, sau „tatăl nebun“, obsedat de a face din mine un mare interpret...

Cu alte cuvinte, nu era Leopold Mozart!

Dacă vreţi...

Dar gustul pentru muzică tot din familie trebuie să-l aveţi... Cel puţin acesta este răspunsul-clişeu al tuturor interpreţilor provenind din părinţi muzicieni, intervievaţi de Mezzo...

Dacă vreţi un răspuns, mama mea (muzicologul Nina Vieru – n.n.) este cea care m-a pus în faţa lui Skriabin (compozitor rus cu o importantă literatură pentru pian – n.n.) atunci când aveam 8-9-10 ani.

Vă amintiţi primul concert?

Primul concert a fost prin 1970 sau 1971 la Ateneu şi am cântat în Concertul în do major pentru două piane de Bach... S-au cântat şi cel pentru trei, şi cel pentru patru piane... Desigur, pe vremea lui se cânta pe clavecine, în secolul 20 însă pianul modern şi clavecinul au coexistat. Am ascultat odată în acea perioadă Concertul în do minor pentru două clavecine executat la clavecin şi pian (!) – un caz interesant de, să-i spunem, „incest cultural“.

Un mizantrop foarte discret

Cum comentaţi acest citat din presa franceză, despre eseistica dumneavoastră: „Nimeni nu mai îndrăzneşte azi să insulte mizeria umană atât de spiritual şi cu atâta fineţe“?

Cât de „spiritual“ şi „cu fineţe“ este opinia semnatarului, nu pot comenta eu, dar mă voi referi la prima parte a citatului pe care mi l-aţi oferit. Lipsa de îndrăzneală vine din dorinţa crescândă de a fi pe gustul publicului. Eu nu o am, de aici ceea ce remarcă respectivul comentator. „Insultă“ este totuşi un termen cam tare...

De aceea mi-a şi atras atenţia... Plus verbul „a îndrăzni“, aluzie la actualul conformism intelectual şi la slujul practicat în faţa ideologiilor la modă (şi a gustului de masă) în Hexagon şi nu numai...

Oricum, mie nu mi se pare interesant să flatezi publicul, să-l mângâi pe creştet, cum se spune...

De a-l cocoloşi, de a-l răsfăţa... Dintre moraliştii clasici francezi, sunteţi comparat cu La Rochefoucauld – bineînţeles –, cu Mme du Deffand, de care eu personal n-am auzit...

Mme du Deffand (1697-1780 – n.n.) avea un celebru salon literar. Dacă vreţi vă povestesc o anecdotă despre aceasta... La una dintre serate, marchiza l-a sfătuit pe un invitat să vorbească scurt şi să nu abordeze subiecte prea serioase, pentru că auditoriul este obosit şi nu doreşte să fie plictisit...

Se purta încă de pe atunci...

Da... Şi vorbitorul nostru nu s-a conformat, iar discursul său a avut mare succes. La reproşurile ulterioare ale marchizei, el a ripostat spunând „Da, însă publicului i-a plăcut“. La care Mme du Deffand: „Oui, mais il est bien le seul“ / „Da, dar e singurul căruia să-i fi plăcut!“.

Se revendică de la Pascal şi Chamfort

Mai sunteţi comparat şi cu Chamfort, din care vreau să vă dau un citat, preferat de mine: „Cine nu-i mizantrop la 40 de ani n-a iubit niciodată oamenii“. Sunteţi un mizantrop, domnule Andrei Vieru?

Dacă mă luaţi atât de direct, nu prea am de ales... Evident, este vorba despre o dragoste rănită, expresia unei amărăciuni... Da, într-adevăr, este şi citatul meu preferat din Chamfort şi mă bucur că l-aţi ales.

Sunteţi un pascalian sau un cartezian?

Pascalian, nu încape discuţie... De altfel, Descartes mă cam plictiseşte... Îmi place stilul incisiv al lui Pascal.

Un francez scrie despre textele dvs.: „Fără a fi jansenist, autorul...“ (jansenism – curent fundamentalist catolic dezvoltat în jurul mănăstirii pariziene Port-Royal, căruia Pascal i-a fost asociat – n.n.). Sunteţi de acord?

Mă bucur să aud asta. Dacă aş fi fost numit „jansenist“, m-aş fi gândit: poate are dreptate, dar atunci ceea ce scriu e, din punct de vedere literar, un rateu. Cu alte cuvinte, nu trebuie să-i dai omului impresia că îl loveşti tot timpul în moalele capului. Mă gândesc că şi despre Pascal în vremea lui cineva putea spune: nu este un (adevărat) jansenist (deşi în realitate el era). Evident, prin universalitatea sa, el a depăşit această încadrare.

CV
Elev al lui Dan Grigore


Andrei Vieru s-a născut în anul 1958, la Bucureşti. Este un pianist, scriitor, pictor şi matematician român.

S-a născut într-o familie de muzicieni: tatăl lui a fost compozitorul Anatol Vieru, iar mama lui muzicologul de origine rusă Nina Vieru.

După terminarea Conservatorului din Bucureşti a urmat cursuri cu Carlo Zecchi la Salzburg şi Lev Naumov la Moscova. Este de asemenea unul dintre elevii străluciţi ai pianistului Dan Grigore.

În 1988, Andrei Vieru s-a stabilit la Paris. Este de asemenea prezent pe numeroase scene internaţionale, în Belgia, Marea Britanie, Germania, Italia şi Canada.

Repertoriul lui Andrei Vieru cuprinde lucrări ca: „Variaţiunile Goldberg“, „Clavecinul bine temperat“, „Arta Fugii“ şi partitele de J.S. Bach, sonate şi variaţiuni de Beethoven, sonate de Liszt, Concertul nr. 3 de Rahmaninov, Concertul nr. 2 de Prokofiev şi lucrări pentru pian de Skriabin.

Discografie: J.S. Bach, „Variaţiunile Goldberg“, BWV 988, Electrecord ST-ECE 03250, înregistrare din concert realizată la Ateneul Român, 17 decembrie 1985. Discografia sa mai cuprinde „Arta fugii“, „Variaţiunile Goldberg“, „Clavecinul bine temperat“ de J.S. Bach, „Tablouri dintr-o expoziţie“ de Musorgski, Sonata în si minor de Liszt, „Variaţiunile Diabelli“ de Beethoven etc.

Premii: Premiul Nadia şi Lili Boulanger, 1996, din partea Academiei de Arte Frumoase franceze.

Îşi face debutul literar în limba franceză în revista „NRF (Nouvelle Revue Française)“, la care colaborează timp de câţiva ani.

Scrieri: „Le gai Ecclésiaste“, subintitulat „Regards sur l’art“, Editura Seuil, colecţia „Réflexion“, 2007 (traducere în română de Andrei Vieru, editura Curtea Veche, 2013); în 2013 îi apare la Grasset al doilea volum de eseuri, „Éloge de la vanité“, primit cu entuziasm de critica franceză şi distins cu premiul Casanova, decernat de fundaţia Pierre Cardin autorilor europeni de limbă franceză.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite