Carnavalul identităţii

Cel care aşteaptă trece în revistă mai multe versiuni ale „fiinţei” autorului-narator – fotbalist, comunicator, jurnalist, scriitor, profesor; mai multe vârste – copilăria, adolescenţa – cu acel început oblomovianist al studenţiei în care, tolănit în pat, nu face altceva decât să citească –, maturitatea – vestita criză de la mijlocul vieţii, aprofundată şi în alte scrieri de-ale sale -,

în sfârşit, profilându-se în umbrele ciudate ale feţei ce persistă în ciuda strălucirii soarelui, pregustată în amărăciunea lăsată de gândul la viitor şi în dulceaţa tot mai suspectă a trecutului, - bătrâneţea. Nu mai puţin, Arthur Suciu se prezintă, convingător, ca un ratat dar – deseori şi mai convingător – ca un om reuşit, de la corpul său de care încă este mândru până la inteligenţa lui – derutantă până şi pentru „tirani”. „Moale” – îşi descoperă pe neaşteptate tăria; melancolic şi depresiv – uimeşte prin tenacitatea şi perseverenţa activităţii sale profesionale; solitar – este căsătorit şi bunul părinte al unei fetiţe. Deşi este un erudit, Arthur Suciu este departe de a fi un „şoarece de bibliotecă”; dimpotrivă cunoaşte cultura pop ca pe propriile lui buzunare şi o analizează, fără să se teamă de sacrilegiu, cu un spirit de fineţe alocat îndeobşte unor teme mai „înalte”. Stilist fin şi bun mânuitor al frazei, nu se dă în lături să adopte uneori argoul sau expresiile stridente. Arthur Suciu pare să fie un inconsecvent cu program, pare să-şi dorească, în mod sistematic şi premeditat, să fie contradictoriu.

Te poţi întreba ce îl face să practice un asemenea histrionism. Ca să epateze? Să uimească? Să deruteze? Să fie o nouă formă de dandism? Cred că, mai degrabă, este vorba despre un alt mod de a viza totalitatea. Prima dragoste a lui Arthur Suciu este filosofia - de altfel absolvă Filosofia, la Iaşi, înainte de a-şi obţine doctoratul în Ştiinţele comunicării la Bucureşti  – şi traseul lui profesional descrie această dorinţă de a atinge un vechi ideal filosofic într-o lume complet ostilă acestuia. Totalitatea – într-o lume spartă în bucăţi, ruptă, descompusă? Dacă e aşa, atunci – pare să-şi spună autorul narator – hai să fim din toate câte puţin, să fim un mozaic complet, să fim fluizi – în sensul pe care-l dă apei Thales! Prin îmbrăţişarea cât mai multor şi diverese postúri (şi... posturi) Arthur Suciu încearcă să fie total într-o lume aflată sub comandamentul multiplicităţii, unde identitatea este declarată caducă, iar sinele un fenomen iluzoriu al unităţii sutelor şi miilor de procese psihice ce se desfăşoară în fiecare clipă.

Unui asemenea proiect i se potrivesc mănuşă atât timpul cât şi locul, căci generaţia noastră a prins criză după criză, ne spune, pe bună dreptate autorul cărţii. Am trăit criza şi colapsul comunismului, dar am cunoscut şi criza economică specifică capitalismului. În plus, ţara românească – sortită din negura vremurilor provizoratului şi instabilităţii – a păşit înspre noile zări ale istoriei hotărâtă să nu-şi dezmintă esenţa. Avantajele unei asemenea stări de lucruri se referă la o anumită luciditate, la un anume scepticism – semnalat, la vremea sa, şi de Cioran ca însuşire a românilor. Arthur Suciu ataşează această calitate însă generaţiei căreia îi aparţine, numită de el, inspirat, „generaţia de mijloc”. O face având în minte – augmentată de forţa nostalgiei – trăinicia, cvasi-eternitatea lumii copilăriei. Părinţii noştri au trăit în comunism ca într-un element al naturii, spune într-un rând Arthur Suciu. Câteva pagini mai încolo sugerează însă că un asemenea sentiment poate proveni din absenţa, în copilărie, a conştiinţei morţii şi deci dintr-o noţiune precară sau chiar absentă a timpului.

Cel care aşteaptă este un „eseu al formării” dar nu unul strict retrospectiv, ci unul care este deopotrivă prospectiv. Incursiunea în trecut,  analiza propriei vieţi are deopotrivă o detentă futurologică, fie ea şi într-un registru apocaliptic. Observi la Arthur Suciu prezenţa unei adevărate obsesii faţă de tinereţe – nu doar ca imbold paseist într-o istorie personală ci ca o preocupare explicită pentru junimea din zilele noastre. Citind cartea ai de multe ori senzaţia că publicul-ţintă al cărţii sunt tinerii – chiar şi atunci când vituperează împotriva noilor generaţii. Iar cine se adresează tinerilor o face pentru că vrea să rămână el însuşi tânăr, pentru că încă nu e totul pierdut, pentru că-şi proiectează, pe fondul lamentaţiilor legate de vârstă şi de trecerea timpului, o câtime de juneţe. Mai curând decât o preocupare „comercială” pentru o anumită categorie de vârstă – atât de specifică societăţii noastre de consum – aş vedea aici, din nou, o engramă socratică a formaţiei şi vocaţiei lui filosofice. Ca şi Socrate – Arthur Suciu – frânge ridicolul vorbind cu tinerii şi, nu rareori, pe limba şi în jargonul lor. Preferă să fie „cu tinerii” - căci odată cu maturitatea vin, alimentându-se reciproc, falsitatea şi frica, impostura şi groaza.

Totuşi aş remarca un amănunt care-l datează irevocabil pe Arthur Suciu, îl circumscrie unei epoci revolute: preocuparea pentru tema „femeii” şi, în fundal, pentru dihotomia femeie-bărbat. Generaţiile actuale sunt complet desensibilizate faţă de un asemenea subiect şi - fără să se pună problema vreunei adeziuni conştiente la o anume ideologie – au dobândit o nouă perspectivă, universalistă, asupra fiinţei umane – unde „problema femeii” nu se mai pune, aşa cum nu se mai pune astăzi problema sediului sufletului în corp. De altfel, o asemenea temă nu ţine deloc – dimpotrivă! – de discursul „stângii” cu care Arthur Suciu a fost, spre disperarea lui, asociat de către cei care nu ţin cont că exclusiv în calitate de comunicator a redactat discursurile politicienilor social-democraţi şi le-a organizat anumite campanii electorale. Ne este proaspăt în minte scandalul produs – prin anamneză! – de cartea lui Sorin Lavric, Decoct de femeie, odată cu urcarea lui în scaunul de senator: acuzaţiei de misoginism nici nu-i mai erau necesare alte probe, cea mai puternică o constituia chiar numele odios prezent în titlul cărţii: femeie. Dar la Sorin Lavric – care scrie şi gândeşte cu dreapta – o asemenea temă se integrează firesc în sistemul lui de opţiuni, în vreme ce la Arthur Suciu, aşezat, superficial sau nu, de opinia publică de-a stânga... – Sigur, şi la stânga se vorbeşte despre „reprezentările femeii în literatură” sau despre distribuirea funcţiilor publice persoanelor de „sex femeiesc” în raport cu cele de sex masculin, dar tipologizările atemporale ale femeilor sau caracterizarea – esenţialistă – a femeii în opoziţie cu bărbatul sunt rarisime, dacă nu complet ieşite din uz.

Scrierea fragmentară şi aforistică exersată de Arthur Suciu intră, cred, în acelaşi proiect al obţinerii totalităţii într-o epocă a oglinzilor sparte. Totalitatea poate fi obţinută numai prin îmbinarea cioburilor şi bucăţilor de „sine” – disparate, răspândite peste tot, unele de negăsit. Nu mai puţin adevărat este că un singur ciob de oglindă poate reflecta întregul chip – al tău şi al lumii unde ai fost „aruncat”. Ceea ce îi reuşeşte, într-un mod strălucit, lui Arthur Suciu – care atinge deseori culmea ţintită de orice moralist: memorabilul.

Care este miza existenţială şi personală a dimensiunii publice a unui asemenea proiect al totalităţii? De ce de pildă nu poate fi el întreprins într-un mod solitar, sub forma jurnalului intim sau a imersiunilor mistice – faţă de care Arthur Suciu recunoaşte că nu are nicio chemare serioasă? De unde nevoia – imperioasă – de autoexpunere, de auto-dezvăluire „totală”, imediat contrazisă, dezminţită de o alta, într-un soi de apofatism carnavalesc? Este vorba cred de un efort personal – şi disperat – de „întemeiere a alterităţii”, ca să folosesc o expresie din jargonul filosofic. Arthur Suciu nu se propune unui public aflat în afara lui pentru ca acesta să-i descifreze intenţiile premeditate, ci este deschis în sensul cel mai propriu interpretărilor venite din partea acestui public. El este într-un anumit fel chiar acest public, el se expune pe sine pentru că vrea să facă saltul în afara lui însuşi, să se vadă cu ochii publicului său, să se transceandă pe sine, să-şi fie, sieşi, propriul lui spectacol.

Pariul lui Arthur Suciu este cred tocmai acesta – printr-o consecventă autoexpunere (şi, pe cale de consecinţă, autonegare) pot obţine un fel de extaz, mă voi livra privirii celuilalt până voi însuşi eu însumi faţă de mine privirea celuilalt, până voi deveni eu însumi celălalt, eu însumi-şi-celălalt. Este poate singura formă de transcendenţă şi deopotrivă de autosuficienţă pe care o mai putem spera.

Dacă ar fi fost artist, l-am fi găsit pe Arthur Suciu într-o galerie de artă „modernă” expunându-se pe sine însuşi, autor şi obiect, produs şi proces al propriei sale creaţii. Prezenţa lui în spaţiul virtual intră în acelaşi tip de experiment al autoexpunerii totale în care corpul şi spiritul, suprafaţa şi profunzimea, limbajul şi tăcerea, identitatea şi alteritatea sunt aduse împreună şi astfel desfiinţate căci diferenţa dintre ele este transgresată înspre un alt nivel al umanului sau transumanului.

Articolul a apărut în numărul 9 (471) din septembrie 2021 al revistei Argeş