Cartea unor eşecuri

Ziarist şi analist politic binecunoscut, cu opţiuni democratice ferme, om de dreapta cu o cultură politologică incontestabilă, Cristian Pătrăşconiu a avut ideea de a-l invita pe politologul Vladimir Tismăneanu la o amplă discuţie despre cei ce, din 1948 încoace, au exercitat, într-o formă sau alta, funcţia de şef de Stat în România. Aşa s-a zămislit Cartea preşedinţilor

Cartea a apărut în anul 2013 în colecţia Convorbiri, Corespondenţe, Portrete a Editurii Humanitas.

Funcţia de preşedinte a apărut în ţara noastră relativ târziu. Mai exact, în martie 1974, atunci când Marea Adunare Naţională, simulacrul de parlament comunist, i-a mai satisfăcut un capriciu lui Nicolae Ceauşescu, oferindu-i acestuia, la sugestia lui Emil Bodnăraş şi cu Ştefan Voitec în chip de şambelan, visata “înaintarea în grad”. “Întâiul României preşedinte”, cum glăsuiau versurile şi cântecele omagiale ce se revărsau pe undele posturilor de radio şi televiziune româneşti, a avut atunci o nouă răbufnire de  orgoliu. “Comunistul de omenie” nu se mai mulţumea deloc cu aşezarea alături de aşa-zişii “fruntaşi ai mişcării comuniste şi muncitoreşti” şi începuse să se simtă mai familiar în vecinătatea unor Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi Mircea cel Bătrân, curând reciclat în Mircea cel Mare, cu care, graţie inspiraţiei bine remunerate a unui Dan Hatmanu sau Sabin Bălaşa, ba mai dădea mâna, ba mai închina câte un pahar de vin. Vinul începuse, probabil, să i se pară mai degrabă pelinel celui ce în 1967 a uitat ceea ce spusese la Congresul al IX lea şi devenise preşedinte al Consiliului de Stat. După 1974 încolo, ‘’secretarul general al partidului, devenit şi preşedinte al ţării, se visează acum tot mai puţin în şirul secretarilor generali, tot mai mult în cel al domnilor, al oamenilor politici aparţinând ţării, nu numai unui singur partid, oricât de istoric şi de măreţ ar fi fost acesta”. (Vlad Georgescu –Politică şi istorie- Cazul comuniştilor români, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991).

După ce la 22 decembrie 1989 nu doar Ceauşescu, ci şi PCR au fost înlăturaţi nu numai din viaţa politică, ci şi fizic, şi după vreo şase luni tulburi în care atribuţiile de şef de stat au fost exercitate cu o ambiguitate vinovată de Ion Iliescu, alegerile de la 20 mai readuceau în actualitate funcţia de preşedinte. Aşa încât în 23 de ani de viaţă democratică cu năbădăi, România a avut trei preşedinţi.

Ion Iliescu a avut parte de două, două şi jumătate sau trei mandate (depinde de ce bază de numeraţie politică ne slujim în calcularea acestora), Emil Constantinescu de un mandat, Traian Băsescu de două, cel de-al doilea şi ultimul fiind încă în desfăşurare.

În Cartea preşedinţilor, Vladimir Tismăneanu şi Cristian Pătrăşconiu conversează nu doar despre preşedinţii de după 1989 ai României, ci şi despre Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu, profesorul C.I. Parhon, dr. Petru Groza, Ion Gheorghe Maurer şi Chivu Stoica fiind amintiţi doar în treacăt. Decizia de a nu analiza mai deloc prestaţia provizoriilor sau ornamentalilor e, după părerea mea, corectă sau în cea mai mare parte corectă căci nici C. I. Parhon, nici dr. Petru Groza, nici Maurer nu au dispus de o putere reală.

Interesant ar fi fost totuşi să aflăm detalii ale “mandatului” lui Chivu Stoica, nu fiindcă acesta ar fi fost din cale afară de spectaculos ori pentru că deţinătorul lui s-ar fi bucurat de o putere reală, ci deoarece respectivul mandat s-a consumat exact în perioada în care Nicolae Ceauşescu lucra intens la consolidarea puterii sale şi la înlăturarea posibililor săi adversari şi a “vechii gărzi”.  Iar înlăturarea lui Chivu Stoica şi sfârşitul lui tragic e parte a acestei consolidări.

Vladimir Tismăneanu a studiat îndeaproape atât epoca Gheorghiu-Dej cât şi epoca Ceauşescu. Stau mărturie cărţile sale, cele mai semnificative în acest sens fiind Fantoma lui Gheorghiu-Dej şi Stalinism pentru eternitate. Nu i-a cunoscut personal nici pe Dej, nici pe Ceauşescu, dar pe lângă documentele de arhivă, a beneficiat, în operaţiunea de investigare a specificului dictaturilor lor, de accesul la numeroase mărturii directe şi indirecte, orale, ba chiar anecdotice, venite dinspre apropiaţii celor doi, oameni care într-un moment sau altul al vieţii lor s-au intersectat cu familia politologului. Lucrul acesta transpare în Cartea preşedinţilor, amestecul de analiză obiectivă, cu mijloacele specifice profesionistului de maximă calificare, dar şi de readucere aminte a unor aspecte aparent de “mică istorie” de revizitare a “lumii secrete a nomenclaturii” făcând lectura agreabilă.

Căci- trebuie subliniat acest lucru- Cartea preşedinţilor nu e una rece, distantă, scrobită, ci una vie, palpitantă chiar, evitându-se însă pericolul căderii în cancan.

Pe Ion Iliescu, cu care a realizat o controversată carte-interviu de dimensiuni mai mult decât impresionante (Marele şoc), pe Emil Constantinescu şi pe Traian Băsescu, Vladimir Tismâneanu a avut şansa de a-i cunoaşte personal. În grade diferite, desigur. După cum şi simpatia sa pentru unul sau altul dintre cei trei e diferită. Substanţial diferită. Observăm acest lucru atât în capitolele în care, stimulat de întrebările inteligente ale unui interlocutor pregătit şi competent cum se arată a fi Cristian Pătrăşconiu, profesorul Tismăneanu analizează dominantele personalităţilor celor trei şi ale acţiunii ori inacţiunii lor politice luată individual, cât şi în cele cu tentă comparatistă. Care în, partea lor finală, ajung să dobândească alura unor jocuri de societate, de tipul cel mai, cea mai.

În esenţă, “intelectualul de partid Ion Iliescu” a fost “preşedintele unei îndelungi paralizii”, nici un moment în posesia unui “proiect de construcţie democratică”, ci al unuia de “reproducere a unor structuri reziduale ale nomenclaturii comuniste” care a lăsat în urmă o “democraţie şubredă”.

Emil Constantinescu, aspru, poate prea aspru judecat în carte, mai curând din perspectiva acţiunilor sale de după încheierea mandatului prezidenţial şi pe baza unor nefericite implicări umorale, i se pare lui Vladimir Tismăneanu “un preşedinte al tergiversării” sau ‘’un preşedinte spectator”. Cineva care chiar pe parcursul mandatului a renunţat la convingerile anticomuniste, un om care azi “este o caricatură lamentabilă a omului politic în care Corneliu Coposu şi milioane de cetăţeni şi-au pus cândva speranţele”.

Traian Băsescu, preferatul lui Vladimir Tismăneanu, ar fi anticomunistul, cel care ‘’a luat cu asalt Bastilia postcomunismului românesc”. Traian Băsescu a condamnat comunismul, Vladimir Tismăneanu i-a pus la dispoziţie instrumentul pe baza căruia s-a săvârşit această faptă mai mult decât necesara. Iar dacă Traian Băsescu nu a mers mai departe în proiectul lui anticomunist, de vină, în opinia lui Vladimir Tismăneanu, ar fi alte puteri ale Statului. Un Stat pe care Traian Băsescu l-a modernizat.  Vladimir Tismăneanu nu se prea arată dispus să admită că multă vreme, Traian Băsescu a controlat şi guvernul, şi Parlamentul, aşa că ar fi avut toate mijloacele să îşi continue opera anticomunistă. Nu a făcut-o. A preferat mica dosariadă. A preferat războaiele, dintre care cel cu cu Regele Mihai a fost cel mai dezgustător. Imund de-a dreptul. Lucru pe care Vladimir Tismanăneanu nu prea se arată dispus să îl amendeze. Inventează motive pentru care nu a luat atitudine atunci când ar fi trebuit să o facă. Iar repetatul apel la povestea “Radu Duda” la care recurge politologul, parcă spre a submina crescândul prestigiu al monarhiei în România, mi se pare tare puţin convingător. Dacă nu chiar pervers de-a dreptul.

În prefaţa cărţii, Cristian Pătrăşconiu scrie: “Am votat cel puţin o dată cu fiecare dintre cei trei preşedinţi post-decembrie 1989... Cu niciunul dintre ei nu voi mai vota, în nicio condiţie, niciodată. Convingerea mea este că, dintre toţi preşedinţii României de până acum, deşi inegal, iar uneori brutal, din datorie, şi nu din înclinaţie, Traian Băsescu a făcut cel mai mult pentru democraţia de tip liberal din România. Aştept însă un alt tip de preşedinte...”.

Un incipit cu valoare de concluzie. O aşteptare ce provine din constatarea unui eşec. Un eşec decontat dureros şi cu supra-preţ de o întreagă ţară.

Vladimir Tismăneanu, Cristian Pătrăşconiu- CARTEA PREŞEDINŢILOR

Editura Humanitas, Bucureşti, 2013