Aşteptăm cu emoţie şi nerăbdare orice nouă încercare de punere în scenă a piesei, ne întrebăm cu multe săptămâni şi multe zile înainte de premieră care va fi cuantumul de inedit adus de noua montare, ne interesează cine este interpretul rolului titular şi cât anume din text a decis regizorul să mai păstreze.

Noi, est-europenii, care mulţi ani, ba chiar şi multe decenii am fost obişnuiţi să vedem în Hamlet dacă nu cea mai politică scriere a lui Shakespeare, oricum cel mai la îndemână mijloc prin care s-ar putea transmite un mesaj politic disident, îl simţim altfel pe Hamlet. Căci datorită lui Hamlet şi personajului său l-am simţit mai mult ca oriunde altundeva pe marele Will mai contemporan al nostru, adică mult mai contemporan decât l-au simţit occidentalii ai căror contemporani erau la acea vreme Ionesco şi Samuel Beckett. Cu toate că ştiam ori simţeam, chiar înainte să ne-o spună John Elsom şi cartea Mai este Shakespeare contemporanul nostru?, că această contemporaneitate despre care a scris atât de convingător cu zeci de ani în urmă Jan Kott e una mai degrabă de conjunctură, de interpretare, de evaluare, de poziţionare decât de realitate textuală. Că scena, regizorii, actorii făceau ca piesa aceasta să ne ducă cu gândul la supraveghere, la protest, la revoltă, la contestare a unei autorităţi nedemne, criminală, impusă cu forţa. La realităţi care ne erau apăsător de familiare.

Fireşte, ne-am obişnuit demult să îl vedem pe Hamlet şi altfel decât înveşmântat în negru şi citind mereu şi mereu o carte. Ne-am lămurit şi că foarte adesea nebunia lui Hamlet a fost folosită de regizori talentaţi şi curajoşi pentru ca graţie ei să fie spus cu voce tare ceea ce altminteri nu prea putea fi rostit. Am început să ne obişnuim şi cu ideea că piesa Hamlet poate fi înscenată şi altfel decât într-o cheie acuzat politică.

Unei singure întrebări nu am izbutit să îi formulăm un răspuns definitiv. Celei referitoare la nebunia lui Hamlet. Continuăm să ne întrebăm şi azi nu doar dacă nebunia aceea e una reală sau doar simulată, jucată. Ba mai mult şi mai important dacă nebunia lui Hamlet este una de uz personal, un dat al personajului sau dacă nu cumva nebună e însăşi lumea în care a trăit Hamlet. Şi dacă nu cumva tocmai nebunia acestei lumi nu l-a obligat pe Hamlet să o ia asupra sa ori nu cumva s-a transferat în întregime asupra personajului.

Se vede treaba că această întrebare, mai corect spus aceste întrebări nu sunt doar apanajul nostru, al est-europenilor, ci şi al celor din Europa Occidentală sau chiar din Statele Unite. Care spre deosebire de noi, cei din Est, se pare că au deja un răspuns. Poate şi din acest motiv piesa aceasta despre care cu toţii ştim foarte bine că nu vom şti niciodată totul e privită în vremea din urmă ca una a raportului dintre un eu şi ceilalţi, ca o scriere despre alteritate. Fapt ce se confirmă în câteva importante montări recente de la Berlin, Londra şi New York pe care criticul sau, mai riguros spus, eseistul Octavian Saiu le-a văzut şi despre care a hotărât să scrie în cartea Hamlet sau nebunia lumii, apărută în 2014, în excelente condiţii grafice, la editura Paideia din Bucureşti. Şi iată că în 2016 cartea apare în versiunea în limba engleză (Hamlet an the Madness of the World la Editura Institutului Cultural Român.  

Cartea nu este un eseu despre text, nu e una teoretică, deşi arsenalul teoretic de care dispune şi pe care se fundamentează comentariul e unul absolut impresionant. Cum impresionantă e şi capacitatea asociativă a exegetului, înzestrarea sa de a realiza conexiuni nu numai cu spectacole anterioare, văzute aievea ori doar cu ochii minţii graţie unor mărturii datorate confraţilor ale căror scrieri Octavian Saiu le-a citit şi înţeles cu superioară capacitate de asimilare, dar şi de dedublare sau de depăşire. Iar dacă ne amintim că nu mai departe decât în urmă cu un an acelaşi exeget ne-a dăruit o carte intitulată Teatrul e vis în care, după modelul patentat în cultura teatrologică românească de regretatul Aureliu Manea, ni se vorbea despre spectacole edificate doar în spirit, ba şi în inimă, aceste asocieri, ineditul şi spontaneitatea lor nu trebuie să ne mire deloc. Ci doar să ne încânte şi să ne stimuleze preţuirea.

Octavian Saiu scrie în cele 200 de pagini ale cărţii sale mai întâi despre Hamlet ca descindere din nebunie, comentând un spectacol de la Wooster Group, „un bastion al avangardei în teatrul american”. Spectacol care aparent e doar o replică la un alt Hamlet celebru, cu John Gielgud regizor şi Richard Burton actor, spectacol din 1964. Adică de dinainte de cartea lui Kott şi de dinainte de „reteatralizarea europeană provocată de Brook”. Şi a cărui miză a fost „reproducerea în oglindă, ca un fel de joc tridimensional al actorilor-hologramă”. Care se transformă nu într-o „prelucrare a piesei”, ci în „prelucrarea unui spectacol” ajungându-se astfel la „o formă de hiper-realitate teatrală, în care fiecare particulă este rezultanta unei realităţi fake şi a unei falsificări perfect autentice ”. Un spectacol fără decor sau al cărui decor e un film şi care „mediază  raportul între doi timpi istorici radical diferiţi şi mută piesa, cu personaj cu tot, din zona relaţiilor logice în sfera raporturilor pur tehnologice”. Spectacolul de la Wooster Group e socotit de Octavian Saiu nu doar un simplu joc cu şi de-a memoria teatrului, ci ca „un punct de cotitură”.

Cel de-al doilea eseu e dedicat extraordinarului, copleşitorului spectacol montat de Thomas Ostermermeier la Teatrul Schaubühne din Berlin. Spectacol pe care l-am văzut şi eu, pe care l-am apreciat enorm şi în a cărui voită dezordine stilistică am întrezărit o extraordinară reflectare a dezordinii lumii noastre postmoderne. Montând Hamlet, într-o formulă concentrată, cu actori  puţini, dar inegalabili, jucând mai multe roluri, cu o scenotehnică impresionantă, Thomas Ostermeier a vrut să spună „Hamlet sunt eu”, dar nu, nu bovaric, ci apăsat, categoric. A recurs la ceea ce Octavian Saiu numeşte „violenţa lecturii regizorale care nu mai lasă loc nici unei melancolii romantice, nici unui eroism etic”. Spectacolul e văzut de critic ca unul de sinteză, în gramatica lui dându-şi întâlnire şi câte ceva din felul în care directorul de scenă a citit Nora ibseniană, şi un pic din lectura aplicată scrierilor lui Sarah Kane. „Sinteza lor e un Hamlet scos din sfera înaltă a dreptăţii şi a adevărului căutate doar de dragul lor înşilor, un Hamlet redus acum la instinctele cele mai primare şi complet monstruos în monomania răzbunării cu orice preţ”.

În fine, un eseu ceva mai scurt, intitulat Young Vic Hamlet. Între supraveghere şi evadare, dă seama despre o viziune calificată a fi fost „extrem de fermă, aproape categorică”, riguroasă estetic, care îşi duce spectatorii în miezul coşmarului hamletian. Ian Rick, regizorul montării, pare să fi fost marcat, crede Octavian Saiu, nu atât de Freud şi de psihanaliză, cum a crezut marea majoritate a criticii londoneze, ci de Foucault. Plasat definitiv sub semnul nebuniei patologice, Hamletul lui Rick e unul sustras normelor sociale consacrate. Nu doar Danemarca e un ospiciu în acest spectacol, lumea întreagă este un ospiciu, iar scena e una invadată de nebuni.

În toate aceste trei montări comentate de Octavian Saiu Hamlet nu mai joacă nebunia, ci este nebun de-a binelea. Nici nu putea fi altfel de vreme ce toate trei au fost zămislite după 11 septembrie. Atunci când lumea însăşi şi-a arătat nebunia, poate chiar a şi conştientizat-o. Poate chiar a hotărât să se apere de ea într-un imens proces de dedublare.

Cartea Hamlet şi nebunia lumii este una ce se citeşte cu interes maxim. Fiindcă Octavian Saiu ştie să vadă, dar şi să „povestească” spectacole. Adică să scrie despre el frumos, cu rigoare academică, dar şi cu condei de scriitor.

Octavian Saiu- HAMLET AND THE MADNESS OF THE WORLD ( HAMLET ŞI NEBUNIA LUMII)- Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2016

P.S. Ediţia a XXIII a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu s-a încheiat duminică seara. Vom continua în zilele viitoare să comentăm spectacolele prezentate şi cărţile lansate în decursul celor zece zile de festival.