Cărţi lansate la FITS - Lecţia - o piesă cumplit de actuală

Astăzi o ştim foarte bine. Martin Esslin a devenit celebru şi a rămas astfel datorită unei cărţi ale cărei origini s-au zămislit în Franţa. Cartea a impus un concept care, mai apoi, a câştigat o bătălie. Conceptul e „teatrul absurdului” şi e cel mai adesea utilizat pentru a denumi fenomenul pentru care Geneviève Serreau propunea denumirea de „nou teatru”.

Propunerea lui Serreau avea raţiunile ei. Unele dintre ele menite să releve o anumită sincronie manifestă între dorinţa majoră şi manifestă de înnoire a teatrului, aşa cum se dezvăluia ea în piesele lui Ionesco, Beckett şi Arthur Adamov, şi cea de reevaluare a felului în care ar fi trebuit să se scrie romane cu începere din anii ’50 ai secolului trecut, aşa cum ar fi dorit Alain Robbe-Grillet sau Nathalie Sarraute, de pildă. 

Dacă credem că ar fi existat o anumită rivalitate a genurilor şi dacă acceptăm că, totuşi, teatrul este şi literatură, poate că nu ar fi fost chiar foarte rău ca „bătălia” să fi fost câştigată de conceptul propus de Geneviève Serreau. Fie şi numai pentru faptul că astfel ar fi fost şi mai evidentă victoria teatrului. Nu ştiu, bunăoară, cât se mai citesc romanele fără acţiune şi, mai degrabă, autodeclarate fără personaje, dar cu multe descrieri ale lui Robbe-Grillet sau Sarraute, ştiu însă foarte sigur că piesele lui Ionesco şi Beckett nu doar că se citesc şi au parte de noi şi noi traduceri, ba chiar că se joacă în draci peste tot în lume. În plus, determină alte şi alte exegeze. Multe, interesante.

Iată, de pildă, în 2009, colegul nostru Octavian Saiu scria o carte în trei volume în care analiza cu meticulozitate mai toate piesele lui Samuel Beckett. Doi ani mai târziu, tot el publica o primă carte dedicată lui Eugen Ionescu/Eugène Ionesco, încercând să lămurească ambiguităţile derivate din opoziţia de mai sus, dar şi din „dreptul de proprietate” a două culturi asupra creaţiei scriitorului născut cu un veac în urmă la Slatina, însă reafirmat pe deplin la Paris.

Se prea poate ca Octavian Saiu să fi simţit că volumul lui de atunci nu i-a făcut pe deplin dreptate lui Ionesco, rivalul lui Beckett, şi acesta să fie motivul pentru care acum recidivează. O face într-o carte de 100 de pagini, apărută în 2016 la editura Nemira, carte în exclusivitate consacrată Lecţiei ionesciene, replicilor şi personajelor ei. Carte ce înseamnă, în plan autodeclarat strict personal, eliberarea de o obsesie. Care se prea poate să se fi acutizat după ce exegetul a văzut spectacolul realizat în urmă cu aproape doi ani de Mihai Măniuţiu la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu. Unul dintre puţinele spectacole amintite în carte. Alături de spectacolul din 2009 de la Teatrul Naţional din Bucureşti, montat de Horaţiu Mălăele şi de cel realizat în Coreea de Lee Yun Taek. În comentariul său, Octavian Saiu pomeneşte în treacăt că spectacolul lui Mălăele la care face o trecătoare referire era a doua încercare a binecunoscutului artist de a găsi echivalenţe scenice pentru marea, cea mai marea reuşită a teatrului ionescian.

Dacă ne gândim că spectacolul menţionat al lui Mihai Măniuţiu reprezenta şi el o „revenire” asupra „piesei perfecte” care e Lecţia, tot la fel cum e Conu Leonida faţă cu reacţiunea în ansamblul creaţiei caragialeene, nu exclud defel ca şi exegetul de acum să fie încercat cândva de dorinţa revenirii. Cu atât mai mult cu cât scriind Lecţia, o meditaţie cu şapte teme, Octavian Saiu nu are deloc nici sentimentul şi nici certitudinea definitivului.

Lecţia, spune Octavian Saiu în textul cu valoarea de introducere Lecţia, cu siguranţă, este „ o operă de neînţeles, plină de sensuri contradictoriii”. E, adaugă Octavian Saiu, undeva într-o pagină plasată foarte aproape de final, un „text ca o tăietură de bisturiu”. E piesa „şlefuită până la rafinamentul maxim al detaliilor”. Ceva mai încolo mai găsim o afirmaţie la fel de categorică: „Lecţia este o lecţie de teatru , de teatru-în-teatru, de teatru dincolo de teatru”. Eseul de acum e, în conformitate cu propria mărturie a semnatarului său, o încercare de lămurire „atât cât sunt în stare” a neînţelesurilor şi sensurilor contradictorii evocate încă de la început.

Care sunt cele şapte teme la care meditează în cartea sa Octavian Saiu? Violenţa, sexualitatea, politica, magia, manipularea, pedagogia, teatralitatea. Aceasta din urmă fiind socotită una paradoxală. Teatralitatea, o ştim bine, e un concept care foarte adesea ne scapă printre degete. La fel cum se întâmpla cu literaritatea. Teatralitatea nu înseamnă aici că Octavian Saiu vrea să aducă noi dovezi în favoarea scenicităţii textului Ionescian. Nu, nici vorbă. Autorul eseului ne dezvăluie că în piesa aceasta scurtă a lui Ionesco avem personaje care joacă şi care privesc, manipulatori peste manipulatori, actori şi regizori. Cine e posibilul regizor? Marie, fireşte. Singurul dintre cele trei personaje care are un nume propriu. Decana de vârstă. Servitoarea care la sfârşit îl umileşte pe Profesor.

Fără doar şi poate, nu e nicidecum obligatoriu şi cred că nici chiar foarte bine ca toate cele şapte teme să se regăsească într-un viitor şi foarte bun spectacol cu piesa lui Ionesco. Muzicalitatea textului, admirabil argumentată de exeget, da.  Nici nu cred că ar fi bine ca un viitor spectacol să fie un compendiu de teme. Aglomerările ideatice, tematice pe care le descoperă lectura pot să facă rău unei montări care ambiţionează să le surprindă pe toate.

Nu ştiu, nu cred că eseul lui Octavian Saiu să se situeze riguros în siajul criticii tematologice. De altminteri,  nu delimitările teoretice sunt preocupante pentru autor. Când a decis să scrie Lecţia, o meditaţie în şapte teme criticul a pornit de la simţământul că piesa lui Ionesco e teribil de actuală, iar „autorul ei, cumplit de aproape de noi”. Cartea de acum ne-a convins că aşa stau lucrurile.

Octavian Saiu- LECŢIA, o meditaţie în şapte teme; Editura Nemira, Bucureşti, 2016