Cărţile şi iubitorii lor

Deja am ajuns la Londra, la marele târg de carte, iar eu mă gândesc la harta mea, cu întâmplări varii. Toată crema din industria cărţii se află aici, imaginaţi-vă tipe stilate, tunse băieţeşte, cu pantaloni până la gleznă şi pantofi de lac, fără toc.

Genţi scumpe, aproape noi, sporovăială la maxim. Licitaţii. Manuscrise vânate. Manuscrise respinse. Vorba vine, astăzi toată literatura e doar în gura unui agent. Cele mai multe cărţi pentru care se licitează, nici măcar n-au fost scrise. Să-mi spuneţi dacă vreţi să vă povestesc mai mult. Despre cărţi e de povestit, iar la London Book Fair e un fel de labirint prin care se plimbă baştanii literelor, marii jucători literari. privindu-i mi-e imposibil să nu văd cum se desenează harta unor fapte mirabile, uluitoare, urâţele, plictisitoare la maxim, dar în sfârşit, fapte bune de pus în ramă.

În Bucureşti, locul cărţilor e pe Dâmboviţa. Nu chiar pe mal, ci într-o casă, la intrarea în strada Franceză, o hardughie cu mansardă, înconjurată de meri şi de pruni. După cum vă daţi seama, suntem iar în secolul 18, iar casa asta îşi trăieşti ultimii ani. Proprietarul e un om tăcut, dar la fiecare mişcare emană o importanţă de neuitat. E preţios în tot ceea ce face şi-aş vrea să-l vedeţi: scund, cu anterie subţiri, până la glezne, calcă foarte atent; de la trăsură până în prăvălie se opreşte de câteva ori, obosit de efort. Ciuguleşte din brânzeturile de la tarabe. Oftează discret când simte în nări mirosul de carne muncită, pe care semenii i-l flutură pe sub nas. Acest domn, din secolul 18, e amator mare de cărţi.

Pentru el nu există plăcere mai rafinată decât aceea de-a descoperi capodopere. Se mişcă prin cafenelele de pe Academia Domnească, reuşind de fiecare dată să aducă vorba doar peste cărţi. Unele tipărite, mai ales în greacă, în franceză sau în germană. Altele - scrise de mână, cu desene, cu înflorituri. Şi hârtia contează.  Îşi alege exemplare de calitate, dar mai ales cumpără el însuşi hârtia pe care o pune la dispoziţia unui diac, plătindu-i să-i facă o copie după Don Quijote, de exemplu, intrat la noi în traducere greacă. După altele are chiar şi câte două versiuni - observaţi că nu spun ediţii. În fine, adoră cărţile cu manşetă largă, aerisite.

Toată biblioteca lui e în pod, o incintă spaţioasă, cu mai multe ferestre. Averea lui e în coşuri şi pe o masă unde citeşte. Vorba vine, că nu se prea omoară el cu lecturile, ci mai mai degrabă cu scrisul. Dar are un cult al cărţilor, asta e clar. Are credinţa că a scrie pe-o carte e ca şi cum ai face parte din ea. Tocmai de-asta îşi alege cu grijă fiecare exemplar, iar printre rânduri, pe marginea albă, sub ilustraţii - scrie acele lucruri care sunt adevăratele sale comori. Acolo a lăsat impresii despre noua cafenea din Lipscani. A scris amănunţit cum arată haina croită special pentru el, după ideile sale, cu mătase adusă de la Stambul. Altă dată a scris despre moartea câinelui său drag. În Erotocrit, sub desene, a simţit nevoia să adauge nişte detalii, care în curând au devenit mai importante decât ilustraţia logofătului. A consemnat reţeta prăjiturii cu prune, a făcut o listă a duşmanilor şi o listă a modurilor în care şi-a propus să scape de ei. A detaliat cele mai tari otrăvuri, de la  preparare la consecinţe. A povestit pe larg despre cadourile pe care le-a dat - o pipă de calembec pentru unchiul lui, un ibric de cafea pentru mătuşa sa preferată.

Toată partea importantă a vieţii sale era acolo, într-o mansardă din strada Franceză.

Într-o zi luminoasă de toamnă a izbucnit un incendiu, iar casa acestui om iubitor de cărţi s-a mistuit, chiar când el scria pe o carte - desigur ultima însemnare. Cenuşa a fost dusă în Dâmboviţa, iar durerea acelor file de carte a plutit mistic până când, după sute de ani, a fost ridicată Biblioteca Naţională, pe treptele căreia şi-au găsit mângâierea şi fantomele unor file arse demult.