Cărturari, opozanţi şi documente –Manipularea Arhivei Securităţii

În ultima decadă a lunii ianuarie, mai exact cu o zi înainte ca pe ecranele receptoarelor tv să se reverse iarăşi imagini cu tot felul de nostalgici comunişti care-l plâng pe Nicolae Ceauşescu, postul de televiziune digi 24 a difuzat un documentar ce trebuia demult transmis în România.

Filmul se numeşte Dezastrul roşu, a fost realizat în 1988 în principal de jurnalistul belgian Josy Dubié, vorbeşte despre România ultimilor ani ai “epocii de aur” din a cărei realitate are meritul de a fi desprins fotograme esenţiale. Dezastrul roşu are de asemenea calitatea de a ne fi reamintit disidenţa Doinei Cornea, scrisorile ei adresate postului de radio Europa liberă, dar şi lupta unor intelectuali români, refugiaţi în Occident, de a face cunoscută în Europa de Vest şi în Statele Unite adevărata faţă a socialismului dinastic de tip ceauşist. Printre ei, Mihnea Berindei şi Dan Alexe.

Mihnea Berindei, despre ale cărui eforturi şi zbateri de a introduce în presa franceză articole despre situaţia din România dau seama nenumărate şi admirative însemnări din Jurnalul Monicăi Lovinescu, e nu doar personaj de film documentar. El e, deopotrivă, unul dintre personajele volumului Cărturari, opozanţi şi documente –Manipularea Arhivei Securităţii, apărut în anul 2013 la editura Polirom din Iaşi, sub semnătura lui Gabriel Andreescu.

Fost student eminent al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti, fiu al profesorului şi academicianului Dan Berindei, având în tinereţe şansa unei frumoase cariere academice în ţara natală, Mihnea Berindei a abandonat totul, a riscat totul, şi-a asumat chiar povara unei drame de familie cu discreţie amintită în carte, şi, după ce a ales exilul, şi-a sacrificat cariera proprie spre a sări în sprijinul celor aflaţi în primejdie în România.

Câţiva ani după 1989, organizaţii obscure, ziarişti de mâna a treia, manipulând în chip abuziv şi interesat o seamă de documente din arhiva CNSAS, interpretându-le independent de alte documente, speculând defecţiunile de funcţionare ale Consiliului Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii, defecţiuni ce au fost vizibile încă din momentul naşterii organismului în cauză (relevate şi ele în capitolul Eşecul instituţional al deconspirării. Explicare şi semnificare), au început o campanie de denigrare a lui Mihnea Berindei, acuzându-l de colaborare cu fosta Securitate. Campanie nu chiar lipsită de efecte.

Cartea lui Gabriel Andreescu este, în ultimă instanţă, o carte despre manipulare. Despre felul în care o anume lectură, un anume punct de vedere, un mănunchi de interese, bine strunite de persoane ce beneficiază de recunoaştere şi respect în societatea românească de azi, constituite adesea în grupuri de presiune, pot conduce la formarea unei imagini false asupra unor personalităţi. Cărturari, opozanţi şi documente- Manipularea Arhivei Securităţii e, în egală măsură, o carte despre o ţară defectă, România. O ţară care, din pricina unei revoluţii încâlcite, terminată cu victoria unui grupuscul de extracţie comunistă, a ratat, pe lângă multe alte şanse, şi pe aceea de a şti adevărul despre cei care au făcut, dar şi despre cei ce nu au făcut pactul cu Diavolul comunist.

S-a vorbit adesea în România ultimilor 23 de ani despre rolul malefic al Securităţii. S-a încercat, de asemenea, înnălbirea ei, iar rezultatele acestei operaţii au fost mai mult decât spectaculoase, angajaţi de prim rang şi cu vini dovedite din rândul său, precum Ristea Priboi sau Ilie Merce, au ajuns să facă parte din Parlamentul ales, zice-se, în chip democratic. Au fost puşi la zid informatorii, care, neîndoielnic, au făcut rău, asta în vreme ce foştii ofiţeri se bucură în continuare de privilegii, de pensii fabuloase, de protecţie. Preşedintele Traian Băsescu a condamnat comunismul, numai că acelaşi preşedinte, căruia nu i-a fost deloc teamă să anunţe tăieri salariale în vara lui 2010, a fost infinit mai rezervat în a propune măsuri punitive care să-i vizeze pe cei care şi azi obţin beneficii de pe urma răului făcut unui popor întreg.

Oameni de cultură, intelectuali de mare calibru, cărturari importanţi precum Adrian Marino, Nicolae Balotă, Vasile Vetişanu, Mihnea Berindei, Mihai Botez, Nicolae Breban dar şi alţii sunt – în opinia lui Gabriel Andreescu- victime ale victoriei peste ani, ale victoriei din zilele noastre a fostei Securităţi. Cum documentele aflate în arhiva ei nu sunt, în continuare, în totalitate disponibile, cum cele din patrimoniul fostei Direcţii de Informaţii Externe sunt arestate în arhivele SIE, cum chiar documentele la care s-a dat liber acces nu sunt întotdeauna foarte relevante, cum frecvent se operează nu cu texte la prima mână, ci cu interpretări şi transcrieri făcute de ofiţeri care aveau şi ei sarcini de plan, e greu de dat verdicte de colaborare sau de non-colaborare.

Simplul fapt că o anume persoană a scris, legendat sau sub semnătură proprie, note, devenite documente aflate în arhiva Securităţii nu poate, crede cu destule argumente şi nenumărate dovezi furnizate de cercetarea atentă a sute de de dosare Gabriel Andreescu, nu ajunge spre a se emite decizii ferme de colaborare şi definitive puneri la zid. Important e şi ce anume a scris acuzatul de colaborare. Antipatiile ori, din contră, simpatiile personale faţă de un anume acuzat, legea dublei măsuri, subiectivităţile, interesele obscure de care nu e deloc străină intelligentsia românească au avut frecvent drept rezultat confuzii şi nedreptăţi.

Mărturisesc că m-a mirat şi pe mine excesul de umori manifestat cu ocazia apariţiei Vieţii unui om singur. Mi s-au părut disproporţionate, unele chiar abjecte, în pofida faptului că ştiam, încă din perioada studenţiei clujene, că Adrian Marino nu era chiar foarte simpatizat în mediile universitare, şi nu numai în cele din Capitala Transilvaniei. Inutil să insist acum asupra motivelor acestor idiosincrazii. În condiţiile unui liber acces la documente, am dat şi eu crezare acuzaţiilor aduse lui Nicolae Balotă.

Asta deşi eram conştient că omul trebuia să plătească şi factura greşelii de a fi acceptat să facă la Radio Europa liberă un program nu chiar foarte inspirat, plasat în locul rămas liber după sistarea obligatorie, impusă de managementul american, a contribuţiilor Monicăi Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca. Hiper-grandomania manifestă, dar şi notaţiile din Jurnalul Monicăi Lovinescu ori o însemnare din cartea Ioanei Măgură- Bernard Directorul postului nostru de radio m-au făcut să nu am sentimente din cale afară de tandre pentru Nicolae Breban. Şi exemplele ar putea continua.

Cartea lui Gabriel Andreescu a izbutit să mă pună pe gânduri. Dovadă clară că şi-a atins scopul. Cu o precizare absolut necesară. Parcă prea adesea autorul ei o foloseşte spre a plăti poliţe şi a deconspira erori adevărate sau doar imaginare ale lui Gabriel Liiceanu ori Andrei Pleşu. Cu care, ştim foarte bine, nu se află în cele mai bune raporturi.