Câte persoane sunt regăsibile în teatrul la persoana întâi

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Omenirii nefiindu-i dat, înclin să cred că din fericire, să trăiască sub însemnele definitivului, este firesc şi ca cercetarea literară să revină periodic la teme, aparent, arhi-cunoscute.

Iată, ne întrebăm periodic cât de contemporanul nostru mai este Shakespeare, şi nu doar acel Shakespeare din dramaturgie, ci şi cel din sonete, ci şi cine se ascunde atunci când într-un roman ori într-o piesă de teatru se rosteşte aparent semeţul, atât de încărcatul de certitudini eu. Care şi el poate să fie, cum bine arată Octavian Saiu în chiar primele pagini ale cărţii Teatrul la persoana întâi (Editura Nemira, Bucureşti, 2016) cu totul altceva decât un semn de vanitate. Dimpotriva. El poate să reprezinte un semn de smerenie în raport cu Atoaterânduitorul.

Dar revenind. În spaţiul genului epic lucrurile păreau, la un moment dat, pe veşnicie lămurite. În celebrul Contre Sainte- Beuve, scris de Marcel Proust între 1908 şi 1909 şi publicat, postum, în 1954. O mare parte a noii critici franceze care, multă vreme a dat ora exactiă a spaţiul cercetării literare, pornea de la premisele formulate de autorul ciclului În căutarea timpului pierdut. O Catedrală. Numai că, aşa cum se va dovedi şi că nici marea Catedrală literară proustiană nu era chiar sans défaut, aşa cum a probat-o, din păcate doar în note răzleţe, Matei Călinescu (cf. Un altfel de jurnal- Ieşirea din timp,Editura Humanitas, Bucureşti, 2016), nici Contre Sainte- Beuve nu s-a dovedit infailibil. S-a produs o revelaţie. Iată cum o rezumă Octavian Saiu- “ Textul trăieşte, autorul nu a murit, iar aventura lecturii nu e niciodată atât de deschisă încât să-I anuleze lui dreptul de a-şi expune propria fiinţă în ceea ce mai târziu va fi tălmăcit şi răstălmăcit de ceilalţi”.

În spaţiul culturii române acest lucru a fost, însă, prima oară spus de Eugen Simion în cartea Întoarcerea autorului (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981). Sunt însă destule indicii că atunci când repunea în discuţie teoriile lui Proust, azi atât de prudentul şi conformistul fost preşedinte al Academiei Române, se lua la trântă, aşa cum susţine Raluca Dună într-o recenzie dedicată ediţiei a doua a cărţii (cf. România literară, nr.31/2013), cu “granzii criticii franceze”. E drept, şi la ora primei apariţii a cărţii Monica Lovinescu îi reproşa, într-un comentariu altminteri laudativ,  lui Eugen Simion o anume timiditate în susţinerea până la capăt şi fermă a ideilor sale. (cf. Monica Lovinescu- O istorie a literaturii române pe unde scurte-1960-2000, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014)).  

Eugen Simion şi-a publicat cartea şi în Franţa, şi în Statele Unite, cercetarea are un capitol ce se cheamă Contre Saint- Proust, exact (simple coincidenţe?) titlul volumului publicat de în 2006 de Dominique Maingueneau. Celebru pentru cercetările sale de pragmatică. Volumul lui Maingueneau mai avea şi un subitlu- La fin de la littérature. Nu cu multă vreme în urmă, o altă celebritate a cercetării literare de expresie franceză, belgianul Antoine Compagnon, ţinea, poate mai ţine un curs în care se străduia să elucideze problemele legate de la mort et la résurrection de l‘auteur.

Eu-l care se afirmă, care se rosteşte astfel însemnă însă cu totul altceva în roman ,fie că este vorba chiar şi despre romanul Eu, Supremul, o preferinţă de lectură invocată şi analizată de Octavian Saiu, citată sub titlul Eu, cel suprem, cu totul altfel în literatura autoficţională şi radical diferit în jurnal şi memorialistică. Toate readuse în discuţie, puse în oglindă şi comentate de Octavian Saiu în partea introductivă a scrierii sale. Parte intitulată Variaţiuni pe o temă aleasă.... Tema fundamentală fiind şi rămânând constant aceea a biografemelor în teatru. A formelor luate de acestea. De la performance la stand- up comedy, un gen al cărui strămoş pare să fi fost Mark Twain -şi acest gen marginal de teatru fiind o confesiune, aşa după cum confirmă Răzvan Mazilu atunci când vorbeşte în recenta carte a Sandei Vişan despre Şaraiman în care- pe lângă dansul pe cântecele Romică Puceanu erau integrate şi astfel de momente (cf. Sanda Vişan- Răzvan Mazilu De la dans la musical, Editura Nemira, Bucureşti, 2017) şi până la aparteu. Dar şi până la ceea ce se poate numi cu adevărat teatrul la persoana întâi, aşa cum este el adus pe scenă de Robert Lepage, Simon Burney şi Pippo Delbono, adevăratele, adoratele personaje ale cărţii lui Octavian Saiu.

octavian saiu coperta

E foarte adevărat că chipul în care înţeleg acest fel de teatru cei trei mari creatori nu este tocmai identic. Contează aici mai mulţi factori. De la atitudinea faţă de textul dramatic (ce atitudine radicală are în acest domeniu Pippo Delbono) până la ţara de origine a artistului/performerului. Se are aici în vedere ceea ce înseamnă condiţia, situaţia instituţionalizată a teatrului. Nu trebuie să fii neapărat marxist, nici măcar marxien cum zicea că este Lucien Goldmann, spre a înţelege lucrul acesta. Însă mi se par mai mult decât binevenite explicaţiile date de autorul cărţii în introducerea pe care el însuşi o consideră poate cam prea lungă la capitolul despre Simon McBurney. Nu e deloc astfel.

Pe de altă parte, trebuie subliniat- şi Octavian Saiu face asta- că şi persoana întâi înseamnă la fiecare dintre aceşti trei creatori un lucru uşor sau radical diferit. Chestiune de perspectivă. La unii dintre ei, persoana întâi este ceva mai pură, la alţii un pic mai amestecată. Lepage crede în tradiţionala poveste pe care o asociază/contrabalansează prin recursul la tehnologie, se joacă cu eul ludic. McBurney rescrie, în conformitate cu eul său propriu, până şi texte canonice de mare anvergură, de genul Maestrul şi Margareta, dar şi un roman cvasi-necunoscut la noi al românului Petru Popescu. E vorba despre Amazon Beaming, devenit atunci când McBurney a făcut regie ( a face regie înseamnă, în opinia lui Bernard Dort citat de Octavian Saiu a adapta pentru scenă un text destinat lecturii) Întâlnirea. Persoana întâi deţine o semnificaţie aparte la Pippo căci “ tot ceea ce a preluat de la alţii, tot ce pare că seamănă cu alte opere, e topit într-o artă de o originalitate şocantă”.  Iar “teatrul său este non-dramaturgic, lipsit de fundaţie literară, şi non-dramatic, refractar la ideea de poveste”.

Nu acelaşi lucru s-ar putea spune, cred, despre autorul cărţii ce prilejuieşte aceste însemnări. Lui Octavian Saiu îi plac în mod sigur poveştile. Recurge la ele chiar şi atunci când scrie o carte despre teatru. De aici, cred, legăturile făcute între capitole. Frazele, pasajele de tranziţie cu aspiraţie comparatistă. De aici refuzul izolării celor trei personaje ale cărţii. Înzestrat cu o temeinică cultură generală şi cu una teatrală, cel puţin la fel de consistentă, având capacitatea conexiunilor rapide, a asocierilor, Octavian Saiu ştie foarte bine lecţia smereniei, cea care îi spune şi criticului, şi teatrologului că nu este mai mult decât un spectator. Desigur, nu unul oarecare. Dar un spectator care merge la teatru nu doar fiindcă trebuie, fiindcă are obligaţia de a scrie despre ce vede, ci şi din plăcere. E sensul în care mi-a plăcut să citesc capitolul final al cărţii - Teatrul spectatorului, la persoana întâi.

Octavian Saiu- TEATRUL LA PERSOANA ÎNTÂI, Editura Nemira, Bucureşti, 2016

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite