Cazul Boia (urmare). Gabriel Liiceanu: „Unde se învaţă patriotismul?”

La Ateneul Român, unde abia am prins zilele trecute o strapontină cu 50 de lei, istoricul Lucian Boia nu a ştiut să răspundă la această întrebare subtilă pusă de vicleanul filozof Gabriel Liiceanu, cu referire la cartea ”De ce este România altfel?”.

Într-un târziu, după ce şi-a mai adunat gândurile care fugeau în toate părţile, autorul volumului vândut fără încetare a îngăimat un răspuns aiuritor: ”La Facultatea de istorie nu se face patriotism”. Altfel spus, dacă la instituţia unde el a fost decan nu se predă ”patriotismul”, nu trebuie să fie de mirare că a scris o carte cu o puternică amprentă antipatriotică, cum afirmă multă lume.

Gabriel Liiceanu, pe post de gazdă şi moderator, dar şi de editor, a avut o sarcină oarecum dificilă de rezolvat: trebuia să discute cu invitatul său, în faţa unei săli numai ochi şi urechi, despre o carte contestată de unii, dar tolerată de alţii, chiar dacă din paginile acesteia reiese clar că românii au avut o istorie cam...vai de mama ei.

Moderatorul a folosit o strategie care a ameţit pe toată lumea. Întâi de toate, a vorbit admirativ despre fostul profesor, amintind de faptul că acesta este autorul a 22 de volume, traduse în mai multe limbi, din care vreo 11 au fost publicate în Franţa, la Paris, unde cu voia lui Dumnezeu trăieşte bine-mersi.

De acolo, din depărtare, Lucian Boia scrie inclusiv cărţi despre istoria României într-un anumit fel. Dacă ar fi scris laudativ la adresa ţării sale, cărţile lui nu ar fi fost cumpărate mai de nimeni, nici traduse. Pornind de la acest adevăr elementar, probabil îndemnat şi de alţi binevoitori, a ales calea succesului bazat pe demitizare, un fel de dezbrăcat în pielea goală în materie de istorie.

”Este un fenomen cultural uimitor!”- afirmă editorul, punând alături două nume deja celebre în materie de carte scrisă şi vândută ”fără precedent”, citându-se cifre ameţitoare: Neagu Djuvara şi Lucian Boia. Şi se mai afirmă: ”A stârnit fondul afectiv al românilor”.

De fapt, e uimitor altceva. Autorul a fost ”provocat” de întâmplările politice din vara anului 2012, se mai explică. Cum au putut ca acestea să aibă loc, cum a ajuns România să fie scena unor asemenea ”spectacole”, cine e de vină? Iar eu întreb: o fi având domnul Boia culoare politică?

De vină a fost guvernul de atunci, s-a concluzionat. Dar s-a mai adugat: de fapt, au fost de vină şi alte guverne, practic întreaga istorie a României, care este aşa cum este. În această situaţie, autorul nostru a luat-o de la 48, cum se spune, şi a scris ceva despre care vorbim acum.

”Oamenii sunt indignaţi în legătură cu ce am scris, afirmă că i-aş fi jignit pe români, dar eu nu i-am criticat pe ei, ci istoria întârziată a României”, plină de neâmpliniri şi fapte reprobabile. ”În timp ce Polonia, Ungaria, Bulgaria şi alte ţări aveau istorie, noi ce făceam, unde eram? Istoria noastră începe în secolul al 14-lea abia, fiind dominată de instabilitate, eu sunt uluit” – mărturiseşte autorul, întrerupând moderatorul.

Cum poţi să critici doar ”istoria”, fără să te referi, chipurile, la cei care au făcut-o, să fii nemulţumit de ei? – mă întreb, mai ales că din carte reiese contrariul. Mă întreb, nu găsesc un răspuns, mă uit în dreapta, mă uit în stânga, oamenii din sală nu par nedumeriţi ca mine. Apoi renunţ.

Cam acesta a fost primul moment al dezbaterii, pe scurt. Concluzie: România de azi, care nu arată aşa cum ar trebui, când o comparăm cu rudele sale mai bogate din Europa, este opera propriei sale istorii.

În cea de-a doua parte (împărţirea îmi aparţine-s.a.), moderatorul devine brusc avocatul celor nemulţumiţi, revoltaţi de cartea lui Boia. La editură se află o scrisoare, de exemplu, din partea unui cititor supărat rău pe autor, care cuprinde 45 de pagini şi vorbeşte despre ”ororile” prezente în carte. ”Ne mai gândim dacă o publicăm”. De ce să ne mai gândim?

Gabriel Liiceanu cucereşte sala cu următoarele afirmaţii: ”Popoarele nu pot trăi fără mituri, idealuri. Specia omenească are nevoie de mituri. Dumneavoastră aţi căzut în propria capcană: pe de o parte, recunoaşteţi existenţa şi necesitatea miturilor, iar pe de altă parte lucraţi la demitizarea istoriei române.

Când tragi covorul roşu de sub picioarele cuiva, nu e bine. Le furaţi oamenilor iluziile, asta faceţi. Noi asistăm, de fapt, la două feluri de istorii: una aparţinând istoricilor, echilibrată, distantă, şi alta care este interesată, plină de mituri, fără de care un popor nu poate avansa. Istoria este făcută şi din minciuni necesare.

Citind cartea dumneavoastră, românii s-au simţit deposedaţi de istoria glorioasă a neamului lor. De care istorie avem nevoie, de cea a omului de ştiinţă, sau de cea patriotică? Miturile ne mint, dar sunt benefice. Ce se va face generaţia tânără, când va constata că are în faţă o istorie bolnavă? Istoria ar trebui să ne îmbărbăteze, dar dumneavoastră aţi creat confuzie deja”.

Spăşit, Lucian Boia reuşeşte să intervină: ”Oamenii au nevoie de adevăr, dar şi de minciună. Istoria e complicată, eu ce să fac?” Pare să îşi fi însuşit cele afirmate, iar moralul său arată destul de scăzut.

După aceste reproşuri ”prieteneşti”, mai degrabă grave în opinia mea, strategia moderatorului cu lipici la public cunoaşte o piruietă care mă lasă interzis: ”Totuşi, aţi făcut bine ce aţi făcut, oamenii trebuie să cunoască adevărul”.

Care adevăr? Cel pe post de minciună cum că avem, dar nu prea avem istorie, promovat de Lucian Boia?! Cel conform căruia domnitorii români sunt ridiculizaţi nu numai în carte, ci şi în incinta Ateneului Român care cuprinde atâtea scene glorioase din istoria neamului românesc? Lista exemplelor ar putea continua cu nemiluita.

Cred că de data aceasta a vorbit doar editorul, nu filozoful şi omul de cultură Gabriel Liiceanu. Şi mai cred că istoria românilor trebuia lăsată în pace, aşa cum era moştenită ea din perioade mai vechi. Când demolezi ceva, trebuie să pui altceva în loc. În acest caz, nu s-a pus nimic.

La începutul întâlnirii, pe scena Ateneului Român a fost rostită şi următoarea întrebare: Oare e momentul să discutăm acum despre acest subiect, când România trece prin atâtea încercări? Îndoiala organizatorilor plutea în aer, era vizibilă. Răspund eu: trebuie să discutăm, nu avem încotro, din moment ce a apărut pe piaţă aceast volum ”de succes”. Dar, discuţia e cel puţin neproductivă.

P.S. În holul Ateneului Român vor fi date autografe. Aici tronează o masă plină de teancuri înalte de cărţi, cu diferite titluri, semnate toate de Lucian Boia. Se cumpără mai ales ”De ce este România altfel?” şi ”Sfârşitul Occidentului”. Cifra vânzărilor creşte mereu. Cred că domnul Lucian Boia va pleca la Paris liniştit şi satisfăcut.