Ce au în comun Sherlock Holmes şi Adrian Păunescu? Schiţă autobiografică

În anii ’80, sistemul era un educator destul de coerent. Buratino, Gavroche, Huckleberry Finn, Pip: eroii copilăriei mele aveau, fără s-o ştie, convingeri de stânga. Nimic nu era mai clar decât că investigaţiile lui Sherlock Holmes pun în lumină putrefacţia lumii capitalismului.

Poliţiştii londonezi sunt mărginiţi şi meschini; în Londra – centrul acestei lumi - , au loc crime peste crime. Totul se întâmplă, de obicei, din cauza unei moşteniri, a unei fraude bancare, în general a capitalului şi a proprietăţii. Cât priveşte SF-urile lui Jules Verne, cu aerul lor de utopie mecanicistă, ele erau o trimitere anticipativă la lumea de vis în care trăiam, lume în care totul era posibil (numai că tot în viitor). Indiciile ideologice directe nu lipsesc nici ele. Dick Sand, din Căpitan la 15 ani, luptă împotriva sclaviei. Bineînţeles, autorii acestor personaje nu erau obligatoriu comunişti. Unii dintre ei erau „doar” anticolonialişti. După cum ştim însă, anticolonialismul era un front principal în lupta generală pentru pace. A-l recomanda spre lectură pe Dick Sand era un fel de a te folosi de armele duşmanului.

De remarcat că multe din personajele aşa-ziselor cărţi pentru copii erau orfani. Această predilecţie pentru orfani a fost, cred, una din fantasmele cele mai ciudate ale comunismului. Fantasmă, ba chiar program: oare la creşă, la grădiniţă şi chiar la şcoală nu erai educat ca şi cum ai fi fost orfan?

Lucrurile nu stăteau altfel nici cu poezia. La mare preţ era Nicolae Labiş. Nu este întâmplător că una din strofele sale, cea mai cunoscută, de fapt, mi-a rămas înfiptă în creier, ca un fel de manifest al oricărei generaţii:

 „Trăim în miezul unui ev aprins Şi-i dăm a-nsufleţirii noastre vamă. Cei ce nu ard dezlănţuit ca noi În flăcările noastre se destramă.”

Poetul care i-a supravieţuit lui Labiş era Nichita Stănescu. Deşi n-am înţeles niciodată nimic din poezia lui (dar, cu excepţia câtorva poezii de dragoste, inclusiv de dragoste de ţară, se poate înţelege ceva?), ştiu pe din afară încă multe versuri scrise de el şi continui să-l consider un mare poet. Probabil că tocmai această incoerenţă totală era miza lui. În asta îşi găsea autonomia. 

Nu vreau să-l amintesc pe Eminescu decât în treacăt. E un capitol complex şi totuşi prea-cunoscut. În plus, nu l-am învăţat pe Eminescu de la şcoală, ci de la tatăl meu: obişnuia să-i recite mamei, în anumite momente, mai relaxate (pentru el), De ce nu-mi vii sau chiar Luceafărul.

Până la Eminescu însă, poetul care a exercitat asupra mea cea mai mare influenţă, o influenţă în care s-a implicat direct sistemul însuşi, a fost Adrian Păunescu. La 6 ani cântam la chitară piese interpretate în cadrul Cenaclului Flacăra. Nici nu ţin minte când le-am învăţat: m-am născut cu ele. Scopul lui Păunescu, am înţeles mai târziu, era de a face cultură românească pentru „nişte tineri marcaţi de folk şi rock”; altfel, „ei şi-ar lua-o (această cultură – n-m.) în taină de prin străinătate”. Nu ştiu în ce măsură a reuşit Păunescu să facă, în adevăr, cultură. El scrie, în general, strofe bune, dar aproape niciodată o poezie bună de la un capăt la altul. E un poet inegal, ca toţi grafomanii. Poeziile interpretate în cadrul cenaclului nu-i aparţineau numai lui, ci mergeau de la marii poeţi până la „tinerele talente” (şi de la dreapta lui Radu Gyr până la stânga lui Labiş). Cu certitudine însă, Cenaclul Flacăra a fost un instrument de propagandă, instituit de sistem, după mişcările studenţeşti din Occidentul anului 1968. 

Cu toate acestea, cultura „luată din străinătate” nu lipsea. Muzica celor de la Beatles sau a lui Bob Dylan era pusă pe versuri româneşti. Socialismul libertar occidental şi cel al „lagărului socialist” îşi dădeau astfel mâna. Pe lângă discurile de vinil cu înregistări ale concertelor Cenacului Flacăra, la care se adăugau, evident, Dan Spătaru, Mirabela Dauer sau Corina Chiriac, părinţii mei aveau un disc original Sgt. Pepper's Lonely Hearts Club Band. Odată ajuns la liceu, influenţa lui Păunescu avea să se estompeze, ba chiar să dispară. În schimb, urma să ascult până la greaţă muzica occidentală a anilor ’60 şi ’70 şi mai ales:
 

“I'm a spy in the house of love I know the dream, that you're dreamin' of I know the word that you long to hear I know your deepest, secret fear I'm a spy in the house of love...”