Ce-şi doresc oamenii mari de la Moş Crăciun? Răspund cinci scriitori români care i-au trimis Moşului răvaşe

Când eşti mic şi încă se poate, crezi că Moş Crăciun deţine licenţa pentru a îndeplini dorinţe. Când creşti, afli că puterile depline le folosesc mai mult funcţionarilor din sfera juridico-administrativă şi sunt plicticoase – sunt definite de legi. Rămâne însă gustul dulce al copilăriei, când era mai bine cu Moşul. Am primit scrisorile către Moş Crăciun de la 5 scriitori români, să vedem cine a fost cuminte şi unde au rămas lucruri de îndreptat.

Sloganurile de Sărbători sunt construite, programat, paradoxal, să incite fie la consumerism deşănţat (totul pentru sine) – cumpără şi dăruieşte!, distrează-te pentru că meriţi!, mănâncă mult, mănâncă bine! –, fie la revizuire spirituală (ceva pentru sine, ceva şi pentru celălalt) – bea un ceai, linişteşte-te!, fii mai bun de Crăciun!, ajută-i pe nevoiaşi, fii alături de cei dragi!, repară o bucăţică de lume!, încarcă-ţi bateriile (că oricum o iei de la capăt – în litere mici, după asterisc)! E propagandă şi nu e, poate fi şi bine, şi rău. Cert este că s-a mai încheiat un episod din istoria umanităţii, s-a mai pus o filă în arhivă. Cum necum, cu bune şi cu rele, s-a supravieţuit, iată. Întru bunăstarea morală, orizontul temporal al lui 2017 e mai luminos, se priveşte într-acolo cu o oarecare urmă de speranţă de mai bine, cu un dram de raţiune sobră şi un pic de prudenţă înţeleaptă, căci nu e decent să cazi în aceleaşi gropi. Înapoi, oricât de departe în trecut, e liber la oricâte duioşii. Aşa merg lucrurile de Sărbători. Am rugat cinci scriitori români să îi transmită lui Moş Crăciun gândurile şi speranţele lor. Să vedem încotro ne vor mai purta vânturile în anul care va să vină.

Cezar Paul-Bădescu

Izbăvirea de Moş Gerilă

Îmi doresc să-l iei o dată pentru totdeauna pe Moş Gerilă din viaţa mea. Nu să-mi dai, ci să-mi iei (ca-n bancurile cu Radio Erevan) – şi prin asta să-mi faci, de fapt, un extraordinar cadou.

Cezar, în copilărie, cu jucăriile preferate (primite probabil de la Moş Gerilă): o rachetă de tablă şi un leu din cauciuc Foto: Arhivă personală Cezar Paul-Bădescu

Fac parte din generaţia de copii care-l aşteptau cu nerăbdare pe Moş Gerilă, pentru că ni se spusese că el e cel care vine cu cadourile. Mai târziu, am aflat că acest personaj e o făcătură, e propagandă menită să-l omoare pe Moş Crăciun cel adevărat. E un fel de Franken-
stein, care mai degrabă ar trebui să-i sperie pe copii, nu să-i facă să şi-l dorească. Chiar dacă ştiu toate acestea acum, de multe ori trebuie să mă gândesc bine înainte să spun „Moş Crăciun“, să nu-mi scape un „Moş Gerilă“. Am crescut cu Gerilă ăsta, l-am primit în inima mea, am crezut atâta timp că pe el trebuie să-l iubesc, aşa că e greu să scap de el. Şi, chiar dacă-l alung cu hotărâre, chiar dacă m-am supus şi la tot felul de exorcizări, încă mă mai bântuie. Şi nu mă aflu doar eu în situaţia asta. Suntem, cu toţii, un popor bântuit de Moş Gerilă. Unii îi văd faţa hidoasă, oglindită în tot felul de lucruri şi de manifestări de astăzi, mulţi însă nici nu sunt conştienţi că sunt bântuiţi.

Aşa că, dragă Moşule (tu, cel adevărat), scapă-ne de dublul ăsta înşelător al tău! Copiii propagandei te roagă să-i izbăveşti!

Robert Şerban

„Să-i transformi în oameni buni. Poţi?“

Eram pregătit să îţi trimit o scrisoare lungă, în care să îţi spun, printre altele, şi două poveşti. Personaje ar fi fost, într-una, o fetiţă ce se apropie de 10 ani, în cealaltă – un băiat care la jumătatea lui aprilie 2017 o să împlinească 6 ani.

Ţi-aş fi spus că fata, Crina, zâmbeşte cu subînţeles şi îmi face cu ochiul când o somez să îţi scrie şi să îţi ceară una, alta, fiindcă altfel nu o să ştii ce daruri să îi aduci. În schimb, ăla micu’ ţi-a pictat deja scrisoarea în care, pe lângă un soare, un cer albastru, iarbă din belşug şi alte minunăţii ale pământului, a scris cam ce ar aştepta de la tine. Nu-s multe, o să te uiţi şi o să afli când o s-o primeşti, n-o lungesc. De fapt, chiar mă opresc, sunt prea trist ca să am chef de scris, fiindcă, aseară, un om rău a intrat cu un TIR în cei care veniseră să se bucure de apropiata ta sosire, într-o piaţă din Berlin. 12 au murit, între ei sunt şi copii.

Robert Şerban nu vrea decât binele Foto: Facebook Robert şerban

Dragă Moşule, poate că uneori ai putea să vii mai repede şi neanunţat. Şi să iei, nu să aduci. Să-i bagi în sacul tău pe cei care sunt jucăriile Răului. Şi să-i duci departe, departe, acolo unde ştii tu că le-ar fi locul. Sau, dacă poţi, să-i transformi în oameni buni. Poţi?

Lavinia Bălulescu

„Când eram mică, te-am confundat cu Dumnezeu“

E de la sine înţeles de ce: amândoi bătrâni, buni şi cu barbă... Apoi te-am văzut pupând-o pe mama pe gură, în hol, 1989, în ajunul Crăciunului şi am înţeles imediat că mă înşelasem. Doi ani mai târziu, într-o seară, stăteam cu mama în pat şi citeam ziarul „Viaţa Medicală“, adică ea îl citea, eu ascultam şi mă uitam la umbrele ciudate pe care le făcea veioza aşezată în colţul camerei. Notă: o veioză aprinsă aşezată fix în colţul unei camere va desena forma unui fund pe pereţii ăia doi care se întâlnesc acolo.

Aşadar, după cum bine ştii deja (pentru că, după cum mi se spusese, ascultai pe la fereastră în fiecare seară), stăteam cuminte lipită de maică-mea, mă uitam pe pereţi şi ascultam numele ciudate de boli pe care le rostea ea. Cu o seară în urmă mă învăţase să pronunţ „Sindromul Down“, descoperit de un nene, Langdon Down. Tot repetam asta, îmi plăcea cum sună: „Lang-don Down“. Ca un cântecel. Apoi, nu ştiu cum de mi-a venit, dar am prins câteva secunde libere după ce a terminat de citit articolul, aşa că am întrebat-o dacă nu cumva ştie ce-o să-mi aducă mie Moş Crăciun anul ăsta. Iar maică-mea a zis: „Ei, hai, eşti mare acum“.

Lavinucea, de Sărbători, împreună cu părinţii - cel mai bun cadou primit de la Moş Crăciun Foto: Arhivă Personală Lavinia Bălulescu

Păi, am stat eu şi m-am gândit, dacă sunt mare ce? Apoi m-a îngrozit ideea că poate pentru că sunt mare n-o să mai vii, poate atinsesem vârsta aia îngrozitoare, momentul ăla când moşul te taie de pe listă, când zice: „Aaa, ea e prea mare, nu mai mergem la ea!“. Aşa că am întrebat-o pe maică-mea de 200 de ori ce a vrut să zică, de ce sunt mare şi ce dacă sunt, cum adică? „Păi ştii ce vreau să zic“, a spus maică-mea. Ce vrei să zici? „Ştii bine ce vreau să zic.“ Ştiam bine ce vrea să zică, aşa că n-a fost nevoie să-mi explice.

Apoi, deşi nu exişti, dragă Moş Crăciun, ai continuat să-mi aduci, de-a lungul anilor, cam tot ce mi-am dorit, adică aproximativ tot, de la jocul pe televizor la mănuşile din piele roz, aşa că ce să te mai rog eu anul ăsta? Să opreşti războiul nu ai cum, politică nu faci şi nici la doctorate probabil că nu prea te pricepi. Nu ai puteri de viaţă şi de moarte, asta ştiu sigur, pentru că suntem din ce în ce mai puţini, dragă Moş. Aşa că ideea ar fi să stai liniştit pe 24 decembrie, nu te stresa în ceea ce mă priveşte, mă descurc OK deocamdată.

M-a îngrozit ideea că poate pentru că sunt mare n-o să mai vii, poate atinsesem vârsta aia îngrozitoare, momentul ăla când moşul te taie de pe listă, când zice: «Aaa, ea e prea mare, nu mai mergem la ea!»

Ce voiam să-ţi spun. Mulţumesc că ai reuşit şi de data asta singurul lucru la care te pricepi cel mai bine: să mă trimiţi acasă de sărbători. Te pupă Lavinia pe barba ta enormă şi invizibilă, în care cu toţii visăm.

P.S. Cred că totuşi aş vrea un câine, unul gras, care să crească mare-mare, dar nici cu asta nu o să mă poţi ajuta, pentru că am nevoie de o curte mai întâi.

Andrei Crăciun 

Către 2017

Poetul îndrăgostit iremediabil de Italia, la grande belleza Foto: Facebook Andrei Crăciun

2016 a fost un an rău, fireşte, dar care an nu e aşa? Omenirea are poftă de prăbuşire şi face alegeri tot mai greşite. Consecinţele lor abia urmează. Le vom îndura.

2016 îmi rămâne anul în care a plecat în lumină Leonard Cohen, dar este şi anul în care i-au oferit Nobelul lui Bob Dylan. Iată, aşadar, că încă există, încă există poezie în lume, chiar dacă totul e vânare de vânt, desigur.

Şi a fost Alep, şi omenirea ar trebui să tacă pentru totdeauna, exact aşa cum s-a constatat, şi nu va tăcea, fiindcă omenirea a progresat în tehnologie şi deloc în bun-simţ.

Dar 2016 este şi anul în care am văzut pentru prima dată Moscova. Moscova! Şi Ramallah, în Palestina. Şi Larnaca, noaptea, sub palmeri. Şi Napoli – mizerabilul paradis.

Am iubit şi am dansat şi am văzut luna. L-am descoperit pe Ali Eskandarian, îl ştiţi dumneavoastră pe Ali Eskandarian? Am citit „2666“, al domnului Roberto Bolano. Iar mai mult nu cred că puteam face în condiţia la care ţin cel mai mult pe lume – condiţia mea de muritor cititor.

Cărţile personale au continuat să se vândă foarte prost, ceea ce înseamnă că am rămas pe drumul cel bun. Am continuat să văd în succesul comercial, în mileniul curent, o cumplită măsură a ratării. Nu am ratat. Vreau acelaşi lucru dintotdeauna: să mor poet minor, însă nu chiar acum, nu chiar acum.

Andrei Crăciun, primind Foto Arhivă personală Andrei Crăciun

Mi-am păstrat integritatea. Nu am dat şi nu am luat şpagă. Am făcut foamea. Am dat drumul la harfă pe internet. În continuare, nu am redacţie, şi tot în continuare sunt încredinţat că dacă aş avea o redacţie, aş putea schimba puţin lumea noastră şi că ar fi cea mai bună dintre redacţiile posibile. Iubesc jurnalismul.

Aş fi mulţumit să pot să mai visez şi să mai şuetez cu prietenii mei şi să mai scriu, să beau bere la halbă şi să deznădăjduiesc foarte omeneşte şi să nu renunţ la baricadele în contra răului, care fireşte că va învinge.

Am împlinit treizeci şi trei de ani şi i-am supravieţuit şi lui Hristos. Sunt, pentru totdeauna, bătrân. Părul meu este alb şi nu mai am iluzie în ceea ce priveşte natura umană. Ei, şi ce dacă?

Ce îmi doresc de la 2017, în aceste condiţii, nici prea-prea, nici foarte-foarte? Aş fi mulţumit să existe şi să îi supravieţuiesc, să pot să mai visez şi să mai şuetez cu prietenii mei şi să mai scriu, să beau bere la halbă şi să deznădăjduiesc foarte omeneşte şi să nu renunţ la baricadele în contra răului, care fireşte că va învinge. Ei, şi ce dacă?

Nu credeam că voi trece linia de sosire încă un an, dar sunt premise să mă aflu în sudul Italiei la prima oră din 2017. Ca vechi babelian, înnebunit de melancolie, nici nu-mi doresc altceva: iubire, banane şi cerul peninsulei îmi sunt de-ajuns.  

Veronica D. Niculescu  

Cuvinte şi curaj să fur timp

„Vera“ vrea doar nişte „nimicuri spendide“, dar care pot schimba lumi: cuvinte! Foto: Arhivă personală Veronica D. Niculescu

În ciuda scrisorilor prăpăstioase pe care mă tem că le primeşti, să ştii că a fost un an bun. Şi, oricum, nu despre ani ar trebui să fie vorba aici. Şi nici despre bun sau rău. Pauză de privit pe fereastră: ce abur se înalţă din hornul bisericii! Şi mă mai tem de ceva: mă tem că ţi se cer vrute şi nevrute. Eu însămi am contribuit cu mult prea multe cereri absurde de-a lungul anilor. Cât trebuie să te fi nedumerit desenele mele, cuvintele scrise cu litere strâmbe şi mari. Aşa că anul ăsta, în care am primit şi-am primit, când nici nu speram şi cât nici nu speram – căci s-au întors la mine înflorite seminţele plantate în ultimii trei, patru ani, şi-am înţeles că altul poate culege bucurie din lucrul făcut de tine la tristeţe – anul ăsta, te rog să mă laşi pe mine să aşez daruri în tolba ta. Împarte-le cui doreşti. Nu-s mare lucru. Nişte cărţi pe care le-am tradus în anii trecuţi şi care-au apărut acum, dintre care aleg: „Scrisori către Vera“ pentru părinţi şi „Un băiat numit Crăciun“ pentru copii. Eventual şi cărţile scrise în anii trecuţi şi apărute acum – n-o să le spun numele, cine le va dori le va găsi. Atât am putut face în atelierele noastre de spiriduş de la penultimul etaj, unde-i tavanul albastru şi-o linişte de poţi să asculţi secundarul. De-aici mă uit iarăşi la abur, la luminile străzii, la maşinile care trec.

Ceasul din turnul bisericii bate de şapte. Mă uit uluită, zi de zi, la oamenii care se agită vrând să pună ordine în univers, comentând, comentând, comentând la orice subiect, dar uitând să-şi facă întâi ordine în propria ogradă. Ograda mea e asta, Moşule dragă. Un birou, o veioză, plimbarea de o oră la prânz. Mi-am zis, poate cu orgoliul furnicii, că dacă-mi pun ordine în micul meu muşuroi, s-ar putea ca asta să ajute cumva şi la ordinea lumii. Cred foarte tare în asta. Vreo doi prieteni mi-au spus că-i indiferenţă izolarea şi-au tras de mine spre vârtejuri comune, unde-ar fi de îndeplinit o datorie pe care nu pot s-o pricep – o prezenţă la vorbă. Nu m-am dus. Nu mă duc. O să plec capul şi-o să spun, deloc indiferentă, departe de zarvă: mi-aş dori să rămân tot aici. Pentru ceilalţi, la fel, mi-aş dori să se oprească din roată, din goană, să se dea jos din carusele străine. Să se uite-nspre ei. Să se asculte. Să strecoare mâna în cel mai ascuns buzunar şi să vadă ce-o să găsească acolo. Posibil să fie o firimitură, un nimic preţios care, alintat uşurel, va creşte şi se va aşeza miraculos nu pe masa lor, ci pe-a altora. E o putere magică a noastră, dacă de magie e vorba zilele astea: ca din nimic să putem meşteri daruri. Cuvintele, aceste nimicuri splendide, chiar pot schimba lumi. Asta-i tot ce-am avut anul ăsta şi asta mă rog – nu la tine, ştii bine! – să mi se dea şi-n anul care vine: cuvinte şi curaj să fur timp. Să mai pot meşteri nişte daruri. Apoi, să apară cei care au nevoie de ele.

Mulţumesc,

Vera