Cehov şi dramaturgia lui l’entre-deux în lectura lui George Banu

Am citit cu încântarea devenită regulă, atunci când vine vremea de a parcurge o nouă carte semnată de George(s) Banu, cea mai recentă scriere a sa. Se cheamă Le théâtre de Anton Tchekhov şi a apărut în 2016 la editura Ides et Calendes din Lausanne

O editură despre care, până în clipa în care am primit cartea marelui teatrolog francez de origine română, nu ştiam nimic. Habar nu aveam că ar exista, dar care aflu acum- iată!- că are în programul său editorial ferm dorinţa de a publica volume de mici dimensiuni, concentrate de cărţi, în care să se releve esenţialul despre literatura dramatică datorată unei mari personalităţi a genului. Au apărut până acum micromonografii sau eseuri dedicate, alături de cea despre Cehov, lui Eschil, lui Pier Paolo Pasolini, lui Georg Büchner, lui Tennessee Wiliiams, lui Victor Hugo. Vor urma, desigur, şi altele, câteva titluri cu apariţie fermă fiind deja anunţate.

Scrierea lui George(s) Banu are cu puţin mai mult de 100 de pagini. Or, de la această constatare simplă, oarecare, cu caracter nu doar contabilicesc, ci care, când vine vorba despre citit, în contextul „grăbit” al vremurilor pe care le trăim, ia locul obsedantei întrebări auzite mai de fiecare dată când mergi la vreun spectacol de teatru- am pus-o şi eu adesea, nu-i vorbă!- „cât durează?”- începe miracolul. Miracolul de a izbuti să scrii şi să spui atâtea şi îndeosebi atâtea lucruri, multe până acum nespuse, despre creaţia unui mare dramaturg, în doar 100 de pagini. Cehov fiind unul dintre aceia care, aflaţi pe locul de trecere -celebrul l’entre-deux preocupant pentru George(s) Banu- dintre secolul al XIX lea şi al XX lea- a marcat decisiv modernitatea teatrală. Dacă nu cumva chiar, alături de Pirandello ceva mai târziu, a zămislit-o. Miracolul de porni în scriere de la ceea ce au spus şi au scris alţii şi de a nu repeta nimic sau aproape nimic din spusa şi scrisul acestora. Miracolul de a-i dărui celui care citeşte senzaţia că e parte la o extraordinară aventură intelectuală şi că, prin simplul act al lecturii (Lectura- un eveniment al cunoaşterii îşi intitula o carte de acum câţiva zeci de ani Ion Vlad, unul dintre marii mei profesori de la Literele clujene), devine dintr-o dată mai inteligent. Miracolul de a-l determina pe lector nu doar să constate cât de inteligente, cât de pline de miez sunt observaţiile, comentariile, analizele din carte, ci şi să îşi pună întrebarea oare de ce a trecut indiferent pe lângă „realităţile” ideatice, motivice, textuale pe care acum, cu naturaleţe, cu eleganţă, cu simplitate, le scoate la iveală, aducându-le preţuri noi, George Banu. Cu atât mai mult cu cât şi tu, cititor, şi nu un cititor oarecare, ci care ai la activ numeroase, repetate lecturi din Cehov, încă şi mai numeroase spectacole prilejuite de opera lui, ar fi trebuit, poate, să le faci.

Dau un singur exemplu. Dar care mi se pare cel mai pregnant. Ştim cu toţii că se poate vorbi, se vorbeşte obsesiv chiar, despre două etape în felul în care au fost înscenate marile piese, „teatrologia” cehoviană. Prima, realistă, născută din matricea lui Stanislavski. O matrice solidară nu numai cu Cehov, ci mai cu seamă cu personajele lui. Cu spectacolele cu tăceri lungi şi suferinţe mari, cu ceainice vizibile şi cu nesfârşite ceşti de ceai băute îndelung, mai îndelung decât ar fi fost cazul, spre a se exprima şi sublinia astfel neputinţa eroilor cehovieni de a spune ceea ce doresc şi a se mai cufunda o dată în nefericirea lor substanţială şi fără leac. Spectacole la care plângeau şi spectatorii pentru Sonia, dar şi pentru Unchiul Vanea, pentru Treplev şi pentru Nina Zarecinaia, pentru Olga, Maşa şi Irina ori Versinin, pentru Liubov Andreevna şi chiar pentru Medvedenko. Realismul acesta, dar şi excesul de empatie ca şi de lacrimaţie- o ştim iarăşi foarte bine- nu a fost defel pe placul lui Anton Pavlovici. De unde şi numeroasele lui certuri cu autorul „metodei”. Din 1960 a început o altă etapă. Având un prim punct de reper în faptul că Cehov şi-a socotit cele mai multe piese din teatrologie „comedii” şi un al doilea în actul revoluţionar al unui regizor- e vorba despre Otomar Krejča- care a edictat că am plâns destul şi că a venit momentul să mai şi râdem de personajele lui Cehov. Să râdem de ce?- se întreabă cu folos George Banu. Unde e miezul comic al pieselor şi al eroilor cehovieni de vreme ce comicul de situaţie, îndeobşte cel mai mustos, e episodic? Dar şi cum stau lucrurile cu personajele clowneşti ale marelui dramaturg, personaje devenite motive, doar unele dintre motivele care i-au determinat pe exegeţi să afirme că Anton Pavlovici anunţă, prefaţează viitorul teatru al absurdului.

Foarte bine. Cehov prefaţează. Dar el, scrierile lui, cele cu adevărat cehoviene, scrieri a căror relectură şi reinterpretare reprezintă baza eseului lui George(s) Banu (la substantificque moelle, cum spunea Rabelais, un scriitor care ştim din cartea despre cortină că e pe placul lui George Banu) de cine a fost prefaţat? Repet. Deşi găsim în carte observaţii surprinzătoare despre caracterul „intertextual” al actorului din Cântecul lebedei, despre cvasi-necunoscuta Tatiana Repina, despre Platonov care are „măreţia marilor începuturi”, foloseşte scriitura fragmentară şi aduce în prim plan „un héros par défaut” (un erou pe minus, aş traduce eu), un erou care se autodetestă şi o analiză de zile mari a piesei Ivanov, teatrologia e preocupantă pentru George Banu.

Or, revenind la întrebarea de cine a fost prefaţat Cehov sau în continuitatea cui s-ar plasa marea lui operă , răspunsul oferit, promovat, argumentat de George Banu e unul surprinzător. Unul care te poate lăsa cu gura căscată. La care după ce meditezi bine îţi dai seama că e cel cu adevărat exact. Marele prefaţator, marele înaintaş e Shakespeare. „Mourir, souffrir – that is the question!” Moartea e învinsă prin supravieţuire – o temă comună pentru Unchiul Vanea şi Trei surori- , suferinţa, nu. Nici măcar prin râsul care a făcut şcoală şi epocă în spectacologia cehoviană de după 1960 încoace. În Pescăruşul moare Treplev. Se sinucide căci îşi autoconstată eşecul. În Livada de vişini moare livada. Şi mai moare cineva. Firs. Căruia nu i se întâmplă aceasta fiindcă a fost uitat în casă de cei ce vor lăsa locul vilelor şi vilegiaturiştilor, ci –susţine eseistul- e trimis la moarte de agitaţiile lumii moderne şi pentru că trecutul trebuie să moară.

Dacă aş fi întrebat de ce cred eu oare că George(s) Banu a acceptat şi a vrut să scrie o carte despre dramaturgia lui Anton Pavlovici Cehov, aceasta după ce a scris una fundamentală despre Livada de vişini- teatrul nostru, aş răspunde simplu. Pentru că Cehov e un dramaturg al lui l'entre-deux. Cum e şi cercetătorul, dar şi omul George(s) Banu. Acest s din numele eseistului pe care l-am tot pus între paranteze în spaţiul acestei cronici fiind relevant în acest sens. L’entre-deux a fost tema fundamentală a cercetătorilor de o viaţă ale teatrologului francez de origine română George(s) Banu (iată, încă un entre-deux), l’entre-deux apare obsesiv în cărţile lui din vremea din urmă. Chiar şi în cele despre Paris, în care pe neaşteptate apare evocarea Bucureştiului. Despre ­l’entre-deux-ul cehovian, cel care îl apropie pe Anton Pavlovici de filosofia lui Merleau-Ponty, găsim percutante pagini în ultima parte a eseului. L’entre –deux-ul dintre secole, dintre Rusia şi Occident, dintre realism şi simbolism, dintre Istorie şi familie, dintre eveniment şi situaţie, dintre înăuntru şi în afară, dintre dramatic şi comic, dintre datorie şi plăcere, dintre util şi inutil, dintre…

Un entre-deux anunţat şi de detaliul că Le théâtre de Anton Tchekhov e dedicată regizorilor români Radu Penciulescu, Ivan Helmer, Alexa Visarion şi Felix Alexa de care George Banu se simte legat prin schimburile de idei avute prin ani, lui Tompa Gábor şi Carmencitei Brojboiu cu care acelaşi George Banu a colaborat la spectacolul cu Livada de vişini de la Maribor, Slovenia.

Georges Banu- LE THEATRE DE ANTON TCHEKHOV, Ides et Calendes, Lausanne, 2016