Chef de Cioran
0
Chef de recitit, de vorbit despre, de croit planuri, de mers pe urma paşilor lui. Comemorarea dispariţiei sale se apropie cu paşi repezi - 20 iunie, 20 de ani de la când nu mai este decât altfel, diafan, între noi - şi multiplicarea coincidenţelor legate de prezenţa sa se împleteşte cumva cu conceptul potrivit căruia nimic nu este întâmplător.
Sau care vrea ca serendipitatea să aşeze extrem de magic lucrurile. Cu câteva seri în urmă mă aflam în apartamentul unei prietene, cu vedere spre cimitirul Montparnasse, o vedere de ansamblu, evident, dar în care puteam creiona sudul, estul, aleea, numărul 73, zona în care se află mormântul lui Cioran. Personal, nu l-am găsit. Incapabilă de orientare în spaţiu sau hazard al întâmplării care vrea să nu îl găsesc, încă? Nu în acel timp şi spaţiu în care am încercat - o duminică după-amiază, singură - în orice caz.
Prietena cu pricina îmi povesteşte că probabil apartamentul ei este atât de scump - 87 de metri pătraţi pentru o chirie de 2.500 de euro pe lună - din cauza vederii nemuritoare pe care o are. Aşa este. Dar depinde de... viziune. Pentru ea, a trece în fiecare dimineaţă, în drum spre şcoala fetelor sale, pe lângă mormântul lui Cioran - cum nu l-ai văzut, nu numai că ESTE, ci se şi SIMTE, sunt mereu batonaşe cu tot felul de esenţe frumos mirositoare pe mormântul lui!!!! - este un privilegiu. Pentru bona fetelor, un sacrilegiu: asiatică, budistă, de cum intră în apartament trage perdelele, pentru a nu vedea.
Dar a nu vedea înseamnă oare a nu fi pătruns? A nu simţi? Remarc, de ce oare din nou, că suntem iubiţi mai mult de străini decât de noi înşine.
Francezii merg cu religiozitate la mormântul lui Cioran, ştiu, slavă Domnului, că ruga mea a fost auzită unde trebuie (şi că se fac demersuri pentru instalarea unei plăcuţe pe imobilul în care a locuit Emil Cioran, rue de l'Odéon), dar nu remarc nimic în România. Se pregăteşte oare ceva la Răşinari? Işi va aminti cineva de el în România?
Ştiu şi cred că cei plecaţi trăiesc în amintirea noastră doar atunci când ne alocăm o doză de gânduri. Una mică, fie, dar măcar una. Cioran trăieşte oare mai mult în spaţiul şi imaginarul francez decât în cel românesc, al lui, de fapt? Ce e paradoxal la Cioran, deduc, şi scriitoarea franco-vietnameză Linda Lê mi-o confirmă, este că Emil Cioran a scris mereu pentru a provoca. A genera reacţii. A ridica valuri de întrebări într-un ocean de platitudini, cum ar descrie Constantin Noica un asemenea fenomen. Dragostea nu există, scria el... însă el a fost lovit de ea ca un biet nenorocit muritor, la 71 de ani. România, blestem, dar toate gândurile lui s-au întors, cu dor, cu un dor care doare, la ea. Sinuciderea este o şansă, dar niciodată nu a vrut-o, de fapt. Şi avea un simţ al umorului exacerbat, deşi este considerat pesimistul, scepticul de serviciu al lumii.
La el în casă, povesteşte Linda Lê, într-o primăvară ciudată la Caen, în cadrul festivalului Printemps Balkanique, el era... maestrul. Simone gătea. Des. Pentru el, pentru prieteni, căci primeau des prieteni. Ea însăşi, Linda, l-a cunoscut pe când avea 18 ani. Şi trebuia să traducă ceva în germană. Scris de el. Ce recurs mai simplu decât mergerea la sursă? Au rămas în contact, au rămas prieteni, Linda Lê va deveni ulterior bursieră Cioran. Însă întâlnirea cu Cioran, ca orice persoană care l-a cunoscut pe filosof, avea să-i schimbe sensul existenţei. Scriitoarea s-a îndrăgostit iremediabil de... un anume spaţiu al exilaţilor, al celor fără de patrie, scriitori ai lumii şi ai nimănui... un spaţiu populat de Marina Ţvetaeva şi de Gombrowicz, de Bertolt Brecht, dar mai ales de Emil Cioran, de Panait Istrati, de Constantin Brâncuşi.
„Era bântuit de ideea că era un impostor, care nu îşi are niciunde locul, care oscilează între urlet şi insinuare. Făcuse din ea un fel de a trăi, sigur de faptul că
ne aflăm cu toţii în tenebrele unui infern în care fiecare clipă este un miracol,
convins că punând combustil în incendiul său interior va reuşi să ajungă spre piscurile unde va îndeplini gesturi fundamentale, gesturi printre care se numără mai ales a scrie într-un stil pe care toţi marii gânditori îl invidiau, cei mai ascuţiţi moralişti, chiar, păstrând în acelaşi timp o luciditate pe care o datora excluderii sale din Paradis, suflet de o mie de ori decăzut, pe scurt, de a rămâne un etern emigrant în această viaţă”.
Linda Lê, „Pai ailleurs (Exils)", editura Christian Bourgois, 2014
Simone Boué FOTO Arhivă personală - Eleonora Cioran
Se încarcă comentariile...
