Cititor de serviciu: Cei care fac autopsia poeziei lui Eminescu
0
Am deschis cândva, la întâmplare, un manual de literatură pentru elevii de liceu şi am dat peste un capitol despre Eminescu. M-am îngrozit.
Elevii erau invitaţi să se pronunţe asupra poemului Floare albastră în următorii termeni:
Care sunt actanţii în această reprezentare epico-dramatică a erosului?
Stabiliţi diegeza poemului!
Identificaţi arhaismele şi neologismele instrumentate de poet!
Aceste somaţii adresate elevilor, redactate într-un limbaj rebarbativ (cu pretenţii de terminologie ştiinţifică) n-au nicio legătură cu frumuseţea poemului.
De fapt, Eminescu îşi imaginează o scenă plină de graţie, cu două personaje („era să zic doi actanţi”): un bărbat absorbit de viziunile lui metafizice şi o fată exasperată copilăreşte de neparticiparea lui la jocul dragostei:
„Iar te-ai cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri-nalte?/ De nu m-ai uita încalte,/ Sufletul vieţii mele.”
Este remarcabilă capacitatea poetului de a intra în rolul fetei. Monologul ei, compus cu artă, te face s-o vezi, zbânţuită şi înciudată, zgâlţâindu-l pe bărbatul de o inoportună seriozitate. Eminescu se priveşte, de fapt, din afară şi îşi ironizează propria inaderenţă la realitate.
Comentariile din manualul şcolar nu înregistrează nimic din farmecul acestei situaţii imaginate de poet. Autorii manualului au extirpat emoţia din poem înainte de a-l face obiect de studiu. Ei cer elevilor să examineze nu un poem, ci un cadavru de poem.
Aşa procedează şi alţi exegeţi, unii dintre ei – eminescologi. Să recitim împreună un cunoscut sonet al lui Eminescu, Afară-i toamnă:
„Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,
Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;
Ci tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.
Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.”
Ne oprim aici cu transcrierea sonetului, pentru a conveni că primele două strofe au şi creat o atmosferă afectivă, un amestec de abandon şi nostalgie, care constituie chiar esenţa poemului.
Mariana Neţ (considerată o specialistă în Eminescu) analizează însă poemul fără esenţa lui, adică poemul fără poem. Şi iată cum:
„Strofa a doua se dovedeşte astfel a fi un macrohiperbat, care conţine tmeze şi hiperbaturi puse în abis. Strofa întâi şi strofa a doua manifestă unităţi textuale diferite. Enunţiatorul textului îşi afirmă «preferinţa» pentru «ordinea inversată» din strofa a doua, care manifestă moduri verbale ale ipoteticului.”
Pe un neiniţiat îl sperie poate caracterul greu inteligibil al comentariului, dar nu aceasta e problema. Comentariul devine perfect inteligibil, după însuşirea terminologiei specifice semioticii, dar nu devine şi relevant. Mariana Neţ face de fapt consideraţii savante asupra rămăşiţelor pământeşti ale sonetului eminescian. Noi preferam să citim consideraţii, fie şi savante, asupra sonetului.
O inadecvare similară găsim şi în studiile Ioanei Bot (şi ea un reputat eminescolog):
„În «Călin (file din poveste)», lirica erotică eminesciană creează unul dintre cele mai interesante experimente asupra limitelor limbajului, ca şi asupra puterilor sale ontogene, cosmotice, expresive, adunând laolaltă, pe osatura fragilă a schemei de basm, două tipuri de poeticitate, istoriceşte consecutive.”
În „Călin (file din poveste)” sunt versuri de o frumuseţe fără seamăn. Iată ca exemplu cum i se înfăţişează fata de împărat adormită vizitatorului ei nocturn, Călin: „Tâmpla-i bate liniştită ca o umbră viorie.” ; „De a vârstii ei căldură fragii sânului se coc.”
Ce legătură există între aceste versuri şi comentariul Ioanei Bot?
Se încarcă comentariile...
