Cititor de serviciu. Un clasic în viaţă

Poetul Emil Brumaru, alături de Alex Ştefănescu               FOTO: Arhivă personală

Înainte de a fi un mare poet, Emil Brumaru este un mare cititor. Nu citeşte, ca mine (care am această obligaţie profesională), orice fel de carte. Citeşte doar cărţi care îl încântă. Scoate din ele citate (pe care uneori le face cadou prietenilor), le comentează, le parafrazează, le invocă în scrisori.

Dacă nu poate să-şi procure o carte, intră în panică. Cere ajutorul mai multor prieteni simultan şi, dacă întâmplarea face ca toţi să i-o trimită la Iaşi, unde locuieşte de mulţi ani (după ce locuise în tinereţe în „rezervaţia naturală de îngeri Dolhasca”), nu i se pare un exces.

Se desfată cu toate. În caz, însă, că nu obţine niciun exemplar, suferă cumplit. Am fost de faţă odată când frumoasa lui fiică, Andreea Brumaru (ea însăşi o poetă remarcabilă, care însă amână să-şi publice versurile), făcea investigaţii minuţioase într-o librărie, în căutarea unei cărţi pe care şi-o dorea foarte mult tatăl ei. Căutarea ei avea ceva febril, ca şi cum ar fi fost vorba de o urgenţă.

Înainte de a fi un mare cititor, Emil Brumaru este un om care ştie să se joace. Poezia sa, cu totul, este o plăcere de a trăi ritualizată, un joc inventat pe măsură ce poetul îl joacă. Dar şi în viaţa de fiecare zi, Emil Brumaru se joacă. Am numeroase amintiri în legătură cu arta lui de-a se juca.

Un singur exemplu. Odată, mergând la Iaşi, m-am întâlnit cu Emil Brumaru şi m-am plimbat cu el prin oraş. M-am mirat că statuile nu-l salută şi că tramvaiele nu opresc atunci când vrea el să treacă strada.  Îmi place atât de mult ca poet, sunt atât de convins că este un clasic în viaţă, încât aş vrea ca tot ce mişcă (şi chiar ce nu mişcă) în ţara asta să-l respecte.

Sârme-hieroglife pentru doamnele Bucureştiului

Ei bine, acest clasic în viaţă ce mi-a propus? Să căutăm pe jos, aşa cum alţii caută bancnote pierdute, bucăţi de sârmă! Mi-a şi explicat de ce: pentru că sunt îndoite şi încâlcite ca nişte hieroglife şi conţin, fără îndoială, mesaje secrete. Am intrat în joc şi am descoperit ce multe sârme contorsionate sunt pe jos. Apoi, la un restaurant, poetul mi-a dat misiunea să duc „mesajele” unor doamne şi domnişoare din Bucureşti: Ioana Pârvulescu, Adriana Bittel,Marina Constantinescu, Constanţa Buzea, Maia Morgenstern, Andreea Marin.

Mi-a explicat, totodată, cui anume să-i dau fiecare sârmă şi m-a pus să jur că nu voi încurca destinatarele între ele. Ajuns la Bucureşti, m-am ţinut doar parţial de cuvânt. Am înmânat hieroglifele de metal doar colegelor mele din redacţie, ca să nu le mai caut pe celelalte, iar de împărţit le-am împărţit la întâmplare. Ce scandal a ieşit! Emil Brumaru a dat mai multe telefoane, ca să afle ce mesaj primise fiecare din divele lui, şi s-a supărat foc când a aflat ce neserios curier fusesem.

Din tot acest joc de-a viaţa şi de-a literatura, rezultă o poezie plină de farmec, o poezie deloc minoră, cum s-a spus, ci una eliberată de orice responsabilitate neliterară.

Poemul pe care i l-am dedicat

Mă număr printre primii critici care au scris despre cartea de debut a lui Emil Brumaru, Versuri, apărută în 1970. Aveam pe atunci 23 de ani. Din 1970 şi până azi am scris despre poezia sa zeci şi zeci de pagini de critică literară, încercând să-i definesc individualitatea. La un moment dat, când mijloacele de exprimare pe care mi le oferea critica literară mi s-au părut insuficiente, am scris şi un poem:

Brumaru are vergi cu care bate

Sălbatic epitetele prea dulci

Şi-un păr căzut de mari şi vechi păcate

În care nu e bine să te-ncurci.

El doarme-n cărămidă, trist, la Iaşi

Visând la fete roz din capitală,

C-un pix de-argint le face copilaşi,

Apoi, cerându-şi scuze, le înşeală.

În fiecare număr din Rom. lit.

Îşi plânge-amar iubirile defuncte,

Iar noi mereu avem de-nlocuit

Cuvântul-mit cu p şi puncte-puncte.

Înzăpezit printre scrisori de-amor

Originale, dar şi apocrife,

Brumaru-adună sârme vechi şi sfori

În care vede tandre hieroglife.

El criticilor nu le dă la cap

Cum fac atâţia scriitori români,

Ci stă cu ei închis într-un dulap

Pe întuneric două săptămâni.

Nimeni nu ştie dacă-i maltratează,

Dacă-i răsfaţă cu un ceai rusesc

Sau dacă de ceva îi operează,

Dar la ieşire criticii zâmbesc.

Mă bucur acum, din toată inima, că opera lui Emil Brumaru are parte de o recunoaştere în plus, prin publicarea ei la o editură de mare prestigiu, Humanitas, într-o colecţie selectă (inaugurată acum câţiva ani cu un volum cuprinzând poezia lui Nichita Stănescu).