Colecţionarul, povestea unui negustor iubitor de artă care a achiziţionat, în Rusia, cea mai importantă colecţie de pictură impresionistă
0
De numele lui Serghei Şciukin (1854-1936) se leagă una dintre cele mai impresionante colecţii de artă, dar şi o mare curiozitate: cum de fiul unui comerciant moscovit a reuşit să strângă o colecţie aşa mare, dar mai ales o colecţie atât de stranie pentru timpul ei.
Serghei Şciukin a avut curajul de a cumpăra picturi care pe marii colecţionari ai acelei vremi îi făceau să strâmbe din nas. Monet, Matisse, Cezanne, Van Gogh, Gauguin, Picasso – se regăsesc în colecţia timpurie a lui Serghei Şciukin.
Culmea e că toate tablourile au fost cumpărate de Serghei Şciukin în perioada în care pictorii impresionişti erau muritori de foame, detestaţi şi contestaţi de contemporani, iar arta lor stârnea indignare şi ură. Cum au reuşit aceşti artişti să convingă un afacerist rus? Nici măcar nu au încercat. Pur şi simplu, picturile lor au făcut toată treaba.
Cartea "Colecţionarul", de Natalia Semenova şi Andre Delocque, publicată de Editura Vremea, spune povestea acestui mare iubitor de artă şi conţine şi câteva pagini de ilustraţii cu Palatul Trubeţkoi, aparţinând lui Serghei Şciukin, la interiorul căruia sunt expuse picturile fascinantei colecţii de artă franceză.
Volumul „Colecţionarul” se datorează unei întâlniri dintre Natalia Semenova, istoric de Artă, şi André Delocque, nepotul colecţionarului. Şi-a adus aportul şi Alexandra Demskaia, şefa departamentului manuscriselor la Muzeul de Stat al Artelor Frumoase Puşkin din Moscova, la efortul de a reconstitui viaţa marelui colecţionar şi imboldul de a investi în piese de artă pe care nimeni nu le considera pe atunci... artă.
În 1973, pânze franceze impresioniste şi post-impresioniste erau împrumutate de către muzeul Ermitaj din Leningrad Galeriei Naţionale de Artă din Washington.
„În această carte, autorii au încercat să transcrie în franceză aventurile colecţionarului şi cele ale colecţiei, reconstituite în cele trei biografii în limba rusă ale istoricului de artă Natalia Semenova. Au mers de asemenea în căutarea personalităţii lui Serghei Şciukin, asupra vieţii căruia se aştern mari spaţii goale. Numai o infimă parte a arhivelor sale a fost regăsită de Alexandra Demskaia, şefa departamentului manuscriselor la Muzeul de Stat al Artelor Frumoase Puşkin din Moscova. Scrisorile, mărturiile,amintirile nu redau decât fragmente ale personalităţii lui. Beverly Kean i-a intervievat pe contemporanii colecţionarului, începând cu membrii de familie, dar la aproape 70 de ani după evenimentele pe care le descrie. André Delocque, nepotul lui Şciukin, scrutându-şi impresiile atât de puternice ale copilăriei, a încercat să-şi readucă la viaţă bunicul şi să se apropie de secretul lui.”
Cartea porneşte de la o întrebare pe care mulţi şi-au pus-o: „Cum a putut acest urmaş al unui prăvăliaş să cumpere atâtea capodopere şi cum a îndrăznit acest fiu al unui adept al Vechii Credinţe să achiziţioneze un panou de Matisse plin de trupuri goale. De unde îi venea un asemenea curaj? Serghei Şciukin, ieşit dintr-o familie de negustori bogaţi, s-a putut pasiona pentru arta modernă, ceea ce nu-şi putea permite nici un aristocrat, încătuşat de prejudecăţi şi de tabuuri familiale. Fenomenul Şciukin este propriu negustorilor, cărora li s-a atribuit o incultură mult exagerată.”
Incredibilul fler al lui Serghei Şciukin în ce priveşte tablourile se reflectă azi în splendidele săli ale Palatului Trubeţkoi, decorate cu Picasso-uri, Matisse-uri, Gauguin-uri etc. Cartea „Colecţionarul” cuprinde pagini ilustrate cu fotografii de la interiorul palatului. Atmosfera Rusiei de altădată şi atmosfera Parisului artistic se îmbină minunat în această carte de colecţie, care ne arată că atunci când marile spirite, indiferent de sferă, se întâlnesc posteritatea are întotdeauna de câştigat.
FRAGMENT
Un oligarh la Moscova
„Serghei Şciukin era uscăţiv, cu barba neagră şi părul cărunt; buzele îi erau roşii şi cărnoase. Cu aspect amabil, vorbăreţ, inteligenţa lui sărea în ochi imediat, (…) era vioi şi tot timpul cu ochii-n patru66.” Unii spuneau că are buzele roşii de sângele concurenţilor. După spusele fiului său mai mare, Ivan Sergheievici, duritatea lui în afaceri îi adusese porecla de „arici”. În lume, dimpotrivă,
era de o seducţie irezistibilă. Alexandr Benois se minuna de temperamentul lui „sclipitor” şi preciza: de latura lui „colorată, scăpărătoare, înflăcărată”. Iar prinţul Şcerbatov adăuga: „Şciukin nu cunoaşte limite, dă pe dinafară de exces şi de foc.
Patronul societăţii I.V. Şciukin & Fiii nu mai are nimic comun cu copilul bolnăvicios, bâlbâit şi căruia i se prevedea o existenţă scurtă şi dureroasă, şi nici cu tânărul căruia exerciţiile fizice îi dăduseră vigoare, vindecat aproape complet de bâlbâială. A transformat aceste handicapuri în avantaje. În primul rând, a venit să lucreze la întreprinderea familială mai devreme, în vreme ce Piotr şi Dimitri vor fi absenţi mai multă vreme. Numai Nikolai, fratele mai mare, s-a întors, produs prea perfect al programului educativ al tatălui şi în acelaşi timp prea Botkin ca să nu viseze să scape de el. Cât despre
Serghei, începe să adore comerţul pe scară mare ca pe o nouă provocare, un nou corp pe care să-l dreseze prin exerciţii, un nou defect de vorbire pe care să-l învingă. Îl va convinge pe tatăl său, prin hotărâre şi talent, că se înşală în privinţa lui. Şi Ivan Vasilievici îl alege.
În vara anului 1878, Piotr este chemat de la Lyon de tată, care consideră că experienţa lui de neînlocuit, câştigată în cele mai bune firme din Lyon şi Berlin, va completa în mod ideal spiritul de întreprindere şi energia dezlănţuită a lui Serghei.
Firma ia numele de I.V. Şciukin & Fiii, cu Ivan Vasilievici şi cei trei fii mai mari, Nikolai, Piotr şi Serghei, ca asociaţi. Jocurile sunt făcute în mod implicit în această familie în care, dacă au avut cumva loc, conflictele nu lasă niciodată urme în scris. Nikolai va mai continua patru ani înainte de a-şi căpăta autonomia mult dorită şi a conduce manufacturi în simbioză cu firma familiei. Piotr se instalează în poziţia de număr doi, situaţie care nu se va schimba până la moartea sa în 1912. Dimitri îl va înlocui pe Nikolai după plecarea acestuia, timp de opt ani, până la moartea tatălui. Serghei ia
comanda alături de tatăl său, şi devine preşedinte director general la moartea acestuia în decembrie 1890, fără ca această ascensiune să-i fi fost disputată vreun moment. În 1894, citim decizia următoare a ministrului Finanţelor în ziarele comerciale din Moscova: „Pentru servicii deosebite aduse comerţului
şi industriei naţionale, se atribuie titlul de Consilier de comerţ onorabilului cetăţean dintr-o binecunoscută familie Serghei Ivanovici Şciukin, vice-decan al societăţii cupeţilor din Moscova, membru al secţiei moscovite a Consiliului comerţului şi manufacturilor.”
Acest titlu onorific nu are nimic inaccesibil: toţi negustorii din ghilda întâi primeau această distincţie. La 40 de ani, patru ani după ce a luat conducerea întreprinderii, Serghei a avansat totuşi repede. Şi mai mult: capacitatea sa de a anticipa piaţa începe să constituie o referinţă, concurenţii lui au tendinţa să se alinieze la hotărârile lui: ca urmare, conjunctura se adaptează previziunilor lui – teoria keynesiană cu 40 de ani înaintea lui Keynes… Iată-l pe Serghei Şciukin poreclit „ministrul Comerţului” de la Moscova, o adevărată consacrare.
Să ne oprim o clipă asupra pânzei de păianjen a puterii, banilor, influenţei celui care astăzi ar fi calificat drept oligarh.
Serghei Şciukin domneşte asupra întreprinderii Ivan Şciukin & Fiii, un imperiu textil stimulat de dezvoltarea rapidă a clasei mijlocii din Rusia şi o diversificare condusă în pas de marş. Şciukinii vând ţesături de bumbac, de in, de lână şi de mătase, fular, lenjerie pentru casă, haine.
Ei nu fabrică nimic.
Firma I.V. Şciukin & Fiii controlează producţia majorităţii fabricilor din Moscova şi regiunea înconjurătoare, asigurând o parte esenţială din vânzarea produselor lor.
Metoda, moştenită de la tată şi de la complicele lui Kuzma Soldatenkov, nu s-a schimbat şi ar putea servi şi astăzi de exemplu: o firmă cu efective modeste, cu capitalul ţinut strâns în mână de o familie bine sudată, care a acordat toată puterea unui management gerat cu iscusinţă (Piotr) şi creativ
(Serghei). Această companie controlează sau influenţează o reţea de întreprinderi cliente sau subcontractoare, fidelizate prin participări încrucişate şi prin locuri în consiliile administrative ale manufacturilor textile, băncilor, asigurărilor. Fără să uităm berea atât de dragă lui Ivan Vasilievici şi lui
Kuzma Soldatenkov: braseria Trei Munţi continuă să prospere, de astădată sub conducerea fratelui mai mare, Nikolai Şciukin.
Cartea de vizită a oligarhului Serghei vorbeşte de la sine: cupeţ din ghilda întâi; consilier de comerţ; membru al Consiliului comerţului şi manufacturilor; membru ales al Societăţii de bursă din Moscova, director al Companiei de asigurări Ancora, administrator al Băncii de scont a Moscovei şi al
Societăţii de credit a Kupiecestvo din Moscova, membru al directoratului Societăţii fabricii de bumbac Emil Zindel şi un scurt mandat politic: deputat în Duma (municipalitatea) Moscovei (1897-1900).
Sirena de pe Nipru
Să n-o luăm prea repede. Un cupeţ care se respectă trebuie să aibă o familie, pe cât posibil numeroasă, pentru ca selecţia naturală să-l desemneze pe succesorul potrivit, cum s-a întâmplat deja pentru două generaţii ale Şciukinilor din Moscova. Serghei trebuie să-şi ia neîntârziat o nevastă. Este o etapă foarte delicată pentru un oligarh: trebuie să caute soţia cea mai frumoasă, partida cea mai bogată, cu măcar un minimum de afinităţi, pentru că la cupeţi, mai ales la cei de origine credincioşi de rit vechi, divorţul aduce dezordine şi purtarea nepotrivită nu există.
Fusese selecţionată deja pasărea rară: la 19 ani, Lidia Grigorievna Koreneva era considerată ca una dintre cele mai frumoase femei din Moscova. O floare exotică răsărită din… cărbune. Provenea dintr-o familie de proprietari din Ekaterinoslav, în Ucraina, care făcuse avere din minele Donbasului. O
ilumina un adevărat mister, de la frumuseţea ei inaccesibilă şi magnetică de sirenă, la strania ei melancolie. Ochii imenşi şi trişti, silueta mândră o făceau modelul ideal al nimfelor şi naiadelor atât de apreciate de artiştii stilului Art Nouveau. Şi discretul ei accent muzical din Mica Rusie adăuga un mic contrapunct popular farmecului ei nestăvilit.
Partida ideală, de fapt, şi dintr-o parte şi din cealaltă, pentru că o alianţă cu averea şi nivelul social al Şciukinilor nu putea decât să-i încânte pe bogaţii cărbunari ucraineni. Familiile se apropiaseră: Lidia îi era deja promisă lui Piotr. În amintirile lui, acesta rezumă evenimentele în 11 cuvinte: „În
1884, fratele meu Serghei s-a căsătorit cu Lidia Grigorievna Koreneva”. Fără comentarii. Într-un tablou vivant, distracţie foarte populară a înaltei societăţi, Lidia o încarna pe Elena din Troia, fotografiată cu diademă, perle şi diamante. Piotr îi făcea curte frumoasei Elena, Serghei a răpit-o.
În 1898, Serghei are 44 de ani, e căsătorit de 14 ani şi locuieşte în palatul Trubeţkoi de 12 ani. Fratele său Piotr a deschis de doi ani Muzeul de Antichităţi ruseşti şi orientale care-i poartă numele, fratele Dimitri adună de 5 ani din toată Europa colecţia sa de mici maeştri. Ivan, mezinul, ţine de 5 ani
la Paris cenaclul lui artistic şi cultural şi se învârte printre impresionişti şi negustorii lor. Cine s-ar fi putut gândi, privind această familie cu activităţi atât de armonios repartizate potrivit talentului şi afinităţilor, că Serghei este cel care va deveni unul dintre cei mai mari colecţionari din istoria artelor? De
vreme că încă nu a început nimic şi se zbate să dezvolte, cu înflăcărare, curaj şi talent imperiul lui textil. Iată situaţia, decorul şi actorii. Să contemplăm acum „enigma Şciukin”.
Acest maestru al strategiei va începe să adune o colecţie din care, pentru moment, nu are decât simezele. Spre deosebire de fraţii săi, nu e un colecţionar.
Nu urmează o chemare. El reacţionează la un determinism istoric, social şi monden şi, în adâncul lui, la suferinţa chinuitoare provocată de orgoliul lui rănit şi la îndoiala existenţială pe care o reflectă privirea femeii pe care o iubeşte. În mai puţin de 16 ani, va bulversa arta secolului al XIX-lea şi va plăti
pentru astaŢ. (Copyright Editura Vremea)
Se încarcă comentariile...
