Conferinţe speciale şi lansări de carte, moderate de Octavian Saiu, în cadrul Festivalului de Teatru. „Arta de a fi spectator“, lansată la Sibiu
0
Duminică, 3 iulie, de la ora 13.00, teatrologul Octavian Saiu va prezenta volumul de autor "Arta de a fi spectator", publicat la Editura Nemira, în Colecţia Yorick, din care vă prezentăm fragmente, în avanpremieră. Profesorul şi criticul de teatru susţine, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru(FITS), care se desfăşoară până duminică la Sibiu, o serie de conferinţe speciale cu personalităţi din lumea teatrală românească şi internaţională.
În această ediţie a FITS, Octavian Saiu moderează, în fiecare dimineaţă, conferinţele cu artiştii invitaţi in festival, participă la vernisaje şi lansări de carte. Profesorul şi criticul de teatru susţine, de asemenea, conferinţe cu personalităţi şi invitaţi de vârf ai Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu: Silviu Purcărete, Sasha Waltz, Laetitia Casta, Gotz Teutsch.
În cadrul festivalului, care a debutat pe 24 iunie la Sibiu, criticul de teatru a purtat, sâmbătă, un dialog extraordinar cu scriitorul Eric Emmanuel Schmitt.
În următoare zi, duminică, 30 iunie, a fost în dialog cu Adelheid Feilcke, Joachim Umlauf, Dana Alexandra Scherle, Medana Weident şi Hunor Horvath, într-o conferinţă cu tema 30 de ani de prietenie româno-germană: Arta şi cultura ca punte între naţiuni, Festivalul International de Teatru de la Sibiu şi alte poveşti de succes.
Vineri, 1 iulie, de la ora 13.00, la Filarmonica de Stat, publicul are ocazia să o întâlnească în premieră pe Laetitia Casta într-un dialog extraordinar cu teatrologul.
Octavian Saiu, într-o întâlnire cu Emil Hurezeanu, Ioan Cristescu, Radu Vancu, despre Actualitatea lui Eugène Ionesco FOTO: Dragoş Dumitru
Luni, 27 iunie, alături de Petru Hadârcă (stânga)
La vernisajul expoziţiei Universul ucrainean al Mariei Prymachenko, alături de artistă şi Constantin Chiriac, directorul FITS FOTO: Sebastian Marcovici
Specialist în literatură comparată, cu studii şi cărţi despre Samuel Beckett si Eugène Ionesco, cercetătorul şi criticul de teatru Octavian Saiu predă la universităţi din România, Noua Zeelandă, Japonia, Hong Kong, Portugalia şi Marea Britanie. Din 2004 este moderatorul conferinţelor în limba engleză de la Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu (FITS). De asemenea, Octavian Saiu a fost moderator şi conferenţiar în cadrul programului oficial al Festivalului Internaţional de la Edinburgh, iar în 2016 şi 2019 a susţinut conferinţe la Olimpiada Teatrelor de la Wrocław (Polonia) şi Toga (Japonia).
LANSARE DE CARTE: ARTA DE A FI SPECTATOR
Duminică, 3 iulie, de la ora 13.00, teatrologul Octavian Saiu va susţine o conferinţă specială despre Leadership şi teatru: o artă a prezentului şi îşi va lansa volumul Arta de a fi spectator, publicat la Editura Nemira, în Colecţia Yorick, din care vă prezentăm fragmente, în avanpremieră.
În cuprinsul cărţii, sunt abordate următoarele teme, în capitole speciale: Spectatorul ideal şi arta tăcerii, Spectatorul (in)discret şi aplauzele publicului, Spectatorul narcisist şi râsul ca eroare, Spectatorul sentimental şi naivitatea afectivităţii, Spectatorul „crrritic“ şi răzbunarea dorinţelor nesatisfăcute, Spectatorul copil şi şansa creativităţii, Spectatorul talentat şi plăcerea teatrului, Spectatorul artist şi artistul spectator, Poetica spectatorului şi arta de a privi „ca la teatru“.
FRAGMENTE ÎN AVANPREMIERĂ
"Când luminile se sting într-o sală, orice fel de sală, ceva miraculos se întâmplă – indiferent de tot ce stă să înceapă pe scenă, dincolo de valoarea spectacolului şi de talentul actorilor, mai presus de aplauzele, meritate sau nu, de la sfârşit. Momentul, în sine, are o vibraţie unică. Nu doar că lumea, cu stridenţele şi nebunia ei, e lăsată în urmă, dar omul obişnuit devine martorul unei taine. E un act de prefacere, poate chiar şi fără voie, o trecere de la realitate la metafizică, de la profan la sacru. E un dar, pe care unii îl ignoră, dar pe care alţii îl savurează ca pe un afrodiziac, ştiind că se poate repeta mereu, fără să fie vreodată la fel. Acel moment este plăcerea teatru- lui. Şi prima lecţie în arta de a fi spectator.
Ca orice artă, ea presupune talent şi pricepere, însă ce o individualizează subtil e harul de a-i accepta condiţia duală, între detaşare şi ataşament, paradox în care se refugiază o imensă putere de sacrificiu. Spectatorul ideal este în stare să uite de tot, să uite chiar de sine însuşi, pentru a fi acolo. Acolo şi nu în atâtea alte locuri unde ar fi putut să fie: acasă, într-un restaurant, într-un parc, într-o călătorie, la o petrecere. A fi acolo înseamnă totul, pentru o artă a prezenţei ca lege eternă şi definitivă. Lege a scenei, aşa cum o ştim cu toţii. Lege a să- lii, aşa cum o pătrund spectatorii de vocaţie. O vocaţie uneori descoperită din întâmplare, însă asumată printr-un legământ interior. Loialitatea este virtutea suverană a celui care se leagă de teatru fără să vrea să treacă pragul de dincolo de rampă, ca să poată străluci în luminile ei. Alege penumbra, întunericul tandru, apoi se refugiază în mantia lui protectoare spre a fi singur şi împreună cu alţii în acelaşi timp.
Nimeni nu a prefigurat acest miracol mai limpede decât Gustav Klimt, care în 1888 a pictat Teatrul de la Vechiul Palat în plină lumină, populat de celebrităţile vieneze ale sfârşitului secolului al XIX-lea. Printre ei, Karl Lueger, primarul antisemit al capitalei imperiale, citat în Mein Kampf. Fără întunericul impus de Wagner, tot la finalul secolului al XIX-lea, ca gest radical al modernităţii, ei, şi nu actorii, ar fi mereu în centrul atenţiei.
Da, întunericul difuz al sălii poate însemnaşi discreţia mereu necesară, şi voluptatea de ocazie a unui voyeur, şi neutralizarea marilor pericole, câteodată.
Fidel unei arte a clipei, a prezentului în continuă prefacere, un spectator ideal rămâne legat ireversibil de o sală anume. Legătură proustiană, adică mai mult imaginară, fantasmatică, iluzorie, idealizată, sanctificată poate. Nici nu mai ştie unde era acea sală, momentul când a păşit prima oară în ea, însă în memoria lui afectivă ea se înscrie ca un punct fix. Steaua polară într-o galaxie a privirii, a emoţiei şi a gândului. Este sala unde a descoperit teatrul şi bucuria imensă de a-i fi aproape. Prima iubire a unui spectator ideal nu e un actor, o trupă, un spectacol. E o astfel de sală pierdută parcă printre amintiri şi, totuşi, mereu acolo, în teatrul cel mai de preţ, teatrul memoriei poetice, zăvorâte în sufletele noastre. Discreţi şi smeriţi, ne strecurăm în atâtea altele, însă păstrăm în noi nostalgia eternă a unei prime săli, parfumul acelei dintâi iubiri. O înşelăm de bunăvoie, fără strop de culpabilitate, când ne îndrăgostim de o alta, şi o alta, sau când revenim în câte o clădire atât de des, încât ne e ca o a doua casă, însă prima iubire nu se uită niciodată.
Spectatorului obişnuit îi poate lipsi scena, cu dantelăria ei de imagini şi lumini, cu poveşti spuse de fiinţe vii, mijite prin- tre decoruri. Spectatorului ideal îi lipseşte sala. Tărâmul su- prem care e doar al lui, ca o redută cucerită prin iubire. Sala de teatru poate fi în egală măsură un spaţiu şi un loc. De la greci, care nu aveau decât un singur termen pentru ambele dimensiuni, topos, şi până astăzi, aceste două principii ale lumii rămân esenţiale pentru ceea ce este fiecare dintre noi. La fel ca timpul care ne măsoară existenţa. A fi – nici nu e nevoie să-l fi citit pe Heidegger sau pe Sartre pentru a înţelege – înseamnă a exista în spaţiu şi timp. Dar înseamnă şi a aparţine, măcar pasager, unui loc. Spaţiul, locul şi timpul condiţio- nează teatrul la fel cum reuşesc să determine şi parcursul unui destin, traseul unei fiinţe. Scena are un timp al ei, cu o dina- mică proprie, iar orice spectacol – că e scurt, de câteva secunde, ca Respiraţie al lui Beckett, sau lung, de 24 de ore, precum Muntele Olimp al lui Jan Fabre – e marcat de propria finitudine. Sala nu se supune la fel de clar rigorilor timpului, ci, mai degrabă, pare că rămâne la fel – are farmecul ei unic, îmbietor, statornicia consacrată de pe vremea vechilor amfi- teatre, păstrată ca un legământ al marilor edificii europene de mai târziu. Scena se schimbă, e ocupată de decoruri diferite, de alte energii. Sala se păstrează mereu aceeaşi, într-un atavism care-i este propriu doar ei. E un spaţiu, cu o volumetrie dictată de principiile receptării, ale acusticii şi ale vizualului. Un spaţiu universal, pentru a împrumuta termenul definit cândva de Mies van der Rohe, arhitectul simplităţii, dar şi un loc, în sensul cel mai profund al acestui cuvânt. (...)
Sala devine o cupolă simbolic marcată de două polarităţi şi se înscrie între ele ca un volum al spiritului. Pe de o parte, foaierul. Pe de alta, scena şi culisele. Foaierul este o pedeapsă îndurată cu stoicism de un spectator ideal. Nu are cum să-l încânte, cu forfota vocilor şi zgomotul saluturilor formale, cu vacarmul râsetelor de complezenţă, cu alaiul de convenţii şi convenţionalisme lumeşti. Mondenitatea inerentă a artelor spectacolului, erezia blamată pe bună dreptate de unii dintre Sfinţii Părinţi devin o penitenţă pentru cel care merge la tea- tru de dragul teatrului, adică din dragoste pentru teatru. Foaierul pare pentru el un pasaj, o secţiune intermediară între lumea lăsată în urmă şi minunea care îl aşteaptă odată ce se aşază în locul cuvenit doar lui, spectatorului ideal. A-l traversa e un ritual păgân de trecere, însă pentru ceilalţi – spectatori ocazionali, spectatori vanitoşi, non-spectatori – e sursa unui deliciu pe care şi-ar dori să-l prelungească la nesfârşit. Sunt atâţia care renunţă greu la atmosfera sclipitoare a foaierului, nemulţumiţi când se aude primul gong şi de-a dreptul frustraţi când află că trebuie, într-un târziu, să intre în sală. Se simt bine în freamătul mulţimii, îl iau cu ei, indiferenţi la... diferenţa de fond dintre un non-loc al dialogurilor superficiale şi un loc al tăcerii asumate. Cine intră într-o sală de teatru, continuând cu nonşalanţă flecăreala din foaier, păcătuieşte împotriva celorlalţi, puţini, anume spectatorii autentici, care înţeleg legea smereniei şi a privirii tăcute. Pentru aceştia din urmă, pentru cei care cred în vocaţia de a fi spectator, foaierul înseamnă nimic altceva decât purgatoriul teatrului. (...)
(...) Adagiul crud, după care orice critic ar fi un artist neîmplinit, rămâne o exagerare. Însă conţine un adevăr esenţial.
(...) Criticul, înţeles îndeobşte în funcţia lui reductivă de cronicar, ajunge în postura de judecător al altora după un parcurs de tentative eşuate. Nimeni, în niciun spaţiu cultural, în nicio epocă, nu îşi doreşte să devină critic. Critica e o formulă de compromis personal, între dorinţa de a fi în lumea creatorilor şi neputinţa de a face cu adevărat parte din ea. E, aşadar, un fel de consolare a alungaţilor, a tuturor celor insuficient de talen- taţi ca să fie ei înşişi artişti, dar destul de buni cunoscători ai artei, ca să poată rămâne în proximitatea ei. Consolare senină, aproape olimpiană, pentru cei care ştiu să o transforme într-o artă sui-generis. Consolare încruntată pentru ambiţioşii măcinaţi de frustrarea că au fost expulzaţi înainte să apuce să strălucească în luminile rampei. Aşa se întâmplă ca pasiunea pentru teatru să devină sursa unei dezabuzări permanente, convertită într-o reflexivitate posacă sau maliţioasă – e amprenta de perso- nalitate a majorităţii cronicarilor, cu excepţii notabile, precum Michael Billington. El rămâne vesel, degajat, volubil, în pofida unei enorme responsabilităţi culturale. De părerea lui depind opţiunile multor spectatori londonezi, care îl citesc şi îl urmează fiindcă ştiu că nu e potopit de prejudecăţile altor colegi de breaslă. Ei, majoritatea lor, nu sunt nici veseli, nici degajaţi, nici volubili. Sunt trişti. Tristeţea e infernul criticilor care se simt izgoniţi din paradisul artei, neîmpăcaţi că au rămas pe dinafară şi încăpăţânaţi să fie mereu în apropierea lui.
Poate că teatrul e pasiunea lor, dar ce folos, dacă ei înşişi o consideră neîmplinită?! Sunt spectatorii îmbufnaţi ai tuturor premierelor, fiindcă, şi dacă iubesc teatrul, afecţiunea lor este vicariantă. Îl iubesc de parcă ar fi actori, dar ştiu prea bine că nu sunt şi nu vor fi niciodată. Îl iubesc fiindcă ar putea fi regizori, însă nu li s-a oferit acea posibilitate. Îl iubesc fiindcă ar putea scrie piese extraordinare, dacă n-ar fi condamnaţi să le citească pe ale altora. Cercul vicios al insatisfacţiei lor se naşte din acel sentiment sincer al dragostei neîmpărtăşite, conden- sată într-o formă bizară de „egomanie“ valabilă la toţi cronica- rii, fără excepţie. E condiţia obligatorie, nu şi suficientă, pentru a putea formula verdicte despre creaţia altcuiva, cu certitudi- nea că gestul în sine are cât de cât o justificare. Cine nu crede că idiosincraziile lui au o greutate de neclătinat nu se apucă să le aştearnă în cuvinte! Iubirea abstractă faţă de teatru ca feno- men artistic nu se traduce prin devotamentul faţă de cei care-l nasc din carnea şi sufletele lor, ci prin acest tip de egocentrism la fel de intens ca nemulţumirea care-l alimentează.
Fiecare cronicar are un fel de canon al său. Raportează orice spectacol la o sumă de norme precise, înscrise în acel catastif invizibil de valori tezaurizate după criterii proprii, ca orice moralist pătimaş. Numai că, deşi aşa s-ar părea, nu este mereu vorba despre exigenţe profesionale bine definite, ci, adesea, despre mofturi şi capricii care derivă dintr-o imagine aproximativă a teatrului. Cronicarul are despre arta scenei o suită de idei fixe, o gamă de conjecturi acide, pe care le aplică în particular după acelaşi principiu al suficienţei de a şti ce şi cum ar trebui să fie un spectacol sau altul. Le traduce în caracterizări banale, cu atât mai banale, cu cât citatele lui vor fi preluate de agenţii de marketing ai teatrelor, care le tranzacţionează mai apoi ca pe nişte perle presărate prin e-mailuri promoţionale.
Şi, într-o psihanaliză la care s-ar încumeta doar un masochist, psihanalizabil la rândul lui, ar deveni limpede că motivaţia adâncă a fiecărei judecăţi în parte şi a imaginii de ansamblu, pe care fiecare cronică o nutreşte, vine din aceeaşi dorinţă nesatisfăcută. Dorinţa de a fi fost artist.
Revenind la tristeţea spectatorului, aceşti teoreticieni sacerdotali o manifestă la fel de clar ca şi cronicarii incapabili de arabescuri conceptuale hiperlucide, rămaşi în zona verdictelor impresioniste, de factură empirică. Răceala deterministă a teo- reticianului documentat şi exaltarea termică a cronicarului de gazetă vin din aceeaşi sursă compensatorie, pe care – din nou – psihanaliza o poate lămuri cu subtilitate: dorinţa neîmplinită de a fi în artă, constrângerea de a rămâne pe marginea ei.
Teoreticienii autentici sunt ataşaţi afectiv de teatru, iar marii cronicari îşi păstrează intactă cerebralitatea, fiindcă s-au împăcat cu lumea, cu ei înşişi, cu o condiţie intrinsecă a proximităţii faţă de teatru, care nu are cum să-i aibă în centrul lui. Sunt pe margine, pentru a privi către centru. Asemenea personalităţi se numesc George Banu, Hans-Thies Lehmann, Michael Billington, Patrice Pavis, John Elsom... Ceilalţi sunt crrritici şi atât. (...)
Poate că a fi spectator nu este doar o postură pasivă, asumată de bunăvoie, ci o concentrare a fiinţei umane printr-un ritual de taină. Poate că teatrul ne oferă tuturor şansa de nepreţuit a ceea ce nu va pieri niciodată din noi, chiar şi atunci când imaginea unui spectacol se va fi şters, iar chipurile actorilor se vor fi pierdut în neant. Poate că a merge la teatru este efortul minim necesar de a întipări în straturile cele mai adânci ale personalităţii noastre ceva ce nu va dispărea, ceva ce ne va salva şi ne va mântui printr-o mitologie personală, a fiecăruia. Poate...(...)
Dacă nu e aşa, ne rămân consolările tandreţii de a descoperi necunoscutul alături de necunoscuţi şi încrederea că arta de a fi spectator ne împlineşte ca fiinţe umane. Ne călăuzeşte prin lume. Ne dă încredere în noi şi în ceilalţi. Ne dă aripi să visăm, laolaltă cu ceilalţi. Şi ne lasă speranţa că, împreună cu ceilalţi, putem căuta scena ca pe o poartă către cer." (Fragmente din Arta de a fi spectator de Octavian Saiu, Copyright: Editura Nemira, Colectia Yorick, 2022, România).
Octavian Saiu, preşedinte al secţiei române al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru
Octavian Saiu, acordând autografe Foto: Andrei Gîndac
Data şi locul naşterii: 4 decembrie 1977, Bucureşti
Studiile şi cariera: A absolvit Facultatea de Teatru (UNATC). A susţinut două teze de doctorat în studii teatrale (2008, UNATC) şi, respectiv, în literatură comparată (2010, Universitatea din Otago, Noua Zeelandă). A terminat un postdoctorat în literatură comparată (Universitatea din Otago, NouaZeelandă, 2014).
Este secretar general adjunct al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT) şi preşedinte al secţiei române AICT – Teatrologie.
Este autorul cărţilor : „În căutarea spaţiului pierdut“ (Nemira, 2008), „Beckett. Pur şi simplu“ (Paideia, 2009), „Fedra, de la Euripide la Racine, de la Seneca la Sarah Kane“ (Paralela 45, 2010), „Ionescu/Ionesco: un veac de ambiguitate“ (Paideia, 2011), „Posteritatea absurdului“(Paideia, 2012), „Teatrul e vis“ (Paideia, 2013), „Hamlet şi nebunia lumii“ (Paideia, 2014) / „Hamlet and the Madness of the World“ (Editura ICR, 2016), „Lecţia, o meditaţie cu şapte teme“ (Nemira, 2015), „Teatrul la persoana I“ (Nemira, 2016), „Clipa ca imagine. Teatru şi fotografie“ (Nemira, 2017), „Efectul Tartuffe: fascinaţia teatrală a imposturii“ (Paidea, 2019).
A primit Premiul Criticii pentru carte de teatru în 2010 şi Premiul UNITER pentru Critică de Teatru în 2013.
În 2020, cu ocazia Zilei Culturii Naţionale, PreşedinteleRomâniei i-a conferit Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler.
Se încarcă comentariile...
