Consonanţe

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Mi se pare cum nu se poate mai justă decizia teatrologului George Banu de a încredinţa editarea în volum a textelor publicate în anii din urmă în săptămânalul Dilema veche editurii ieşene Polirom.

Aceeaşi care s-a îngrijit de apariţia pe piaţa editorială românească nu numai a unui volum dedicat lui Peter Brook (Peter Brook. Spre teatrul formelor simple) ori a celui intitulat Scena supravegheată. De la Shakespeare la Genet, ci şi a altor două cărţi cu un subiectivism ceva mai accentuat şi asumat, desigur, ca atare. E vorba despre Iubire şi neiubire de teatru şi Monologurile neîmplinirii.

Socotesc că acestea din urmă se află într-o perfectă şi extrem de uşor detectabilă consonanţă cu Scena lumii (Editura Polirom, Iaşi, 2017). Atât eseurile din Dilema veche, reunite acum între coperţi de carte, cât şi cele din Iubire şi neiubire de teatru şi Monologurile neîmplinirii reprezintă, cum bine spune la un moment însuşi George Banu, un refugiu (cf. Romantism nocturn şi realism diurn). O declarată plasare într-un entre-deux devenit marcă de identificare a existenţei celui care scrie. Un cărturar ce şi-a dedicat întreaga viaţă teatrului, observării, consemnării, interpretării, plasării într-o superbă şi mereu lărgită perspectivă inter-culturală a fascinantului proces al neîncetatelor lui deveniri, metamorfoze, înnoiri, răzgîndiri, revenirilor la clasicitate. Adică a tot ceea ce înseamnă neastâmpărul fecund al acestei arte. O însuşire fundamentală ce o face să se afle, cum foarte bine spunea chiar George Banu, mereu în altă parte .

Tocmai spre a-şi mai dovedi în primul rând sieşi că iubirea sa pentru teatru este dincolo de orice urmă de tăgadă cărturarul simte, din când în când nevoia infidelităţii. Sigur, e vorba despre o infidelitate controlată şi, în ultimă instanţă, cum nu se poate mai benefică însăşi reîmprospătării relaţiei dintre critic şi teatru.

Multe dintre eseurile, în sine mărturie despre o epocă trăită, simţită, analizată, eseuri ce dobândesc acum o nouă actualitate odată reunite între coperţi de carte, trec,aparent, în totalitate sub tăcere teatrul.Se opresc, parcă chiar cu o anume voluptate, asupra unor teme din actualitatea politică şi socială imediată, reiau, îmbogăţesc prin reflexivităţi sporite o parte dintre obsesiile deja binecunoscute celor deja familiarizaţi cu cărţile lui George Banu. Aşa cum sunt cadoul, masca, obiectele care,prin cine ştie ce minune şi transfer de subiectivitate, de afectivitate îşi depăşesc astfel propria condiţie, muzeul, tabloul, prietenia, cartea însăşi, visul, memoria, bătrâneţea, boala (ce minunat, dincolo de infuzia e tristeţe este eseul Lumea ca spital), biblioteca (cf. Onoare şi oroare cărţii), noaptea şi întunericul (cf. Experienţa întunericului), actorul bătrân (Lear şi bătrânii teatrului ori Actorul legendar sau tinereţe fără bătrâneţe).

Nu gratuit am folosit în fraza de mai sus adverbul aproape. Căci în imensa majoritate a eseurilor din Scena lumii teatrul îşi ia, în felul său, tainul, chiar şi acolo unde George Banu încearcă, se străduieşte din răsputeri să îl uite. Din motive cum nu se poate mai bine explicate în Iubire şi neiubire de teatru. Cartea, biblioteca sunt indisolubil legate de Shakespeare şi de Cehov, două repere culturale fundamentale devenite, pe trecerea timpului,cum ar spune Emil Hurezeanu, justificări,raţiuni ale unei existenţe. Prietenia se manifestă atunci când, pe neşteptate, poate chiar împotriva voinţei sale iniţiale, eseistul aduce vorba, obligat de necesitatea afectivităţii, despre Peter Brook, despre Grotowski, despre Andrei Şerban, despre Mnouchkine, despre Radu Penciulescu sau despre Ion Caramitru. Măştile şi marionetele despre care ştim din cărţi anterioare că mai-mai sufocă locuinţa din rue Rivoli a teatrologului, devenit astfel un alter-ego al Noului locatar al lui Ionesco, funcţionează precum madelena proustiana şi trimit la formele arhetipal/originare ale teatrului, la mirificul tărâm al unei Japonii iniţial a contre coeur regăsită din cazul prostului obicei al ţinerii promisiunilor.

Acestui entre-deux al temelor li se asociază un entre-deux al spaţiilor fiindcă nu se poate să nu observi că locurile de predilecţie în care se consumă poveştile spuse în eseurile sale de George Banu sunt - cum altfel? - Parisul şi Bucureştiul. Legate unul de altul prin amintiri, prin întâmplări ori prin toposul preferat al muzeului (cf. Muzeul Preşedintelui şi cadoul politic/Muzeul Inocenţei şi Muzeul Ţăranului). Mărturisesc că nu întâmplător am folosit in fraza de mai sus cuvântul poveste. Cuvânt pe care îl rog pe binevoitorul cititor al acestor însemnări despre o carte excepţională să îl pună în relaţie cu eseul De ce nu am devenit scriitor din mai sus invocatul volum Monologurile neîmplinirii.

Reîntors la cărţi şi legături intelectuale, mă simt dator să mai fac o observaţie. Şi anume. Dacă le dăm crezare teoreticienilor literaturii care văd în aceasta un spaţiu continuu, nu se poate să nu admitem existenţa unor continuităţi şi în interiorul creaţiei unui anume autor- în cazul nostru George Banu-, chiar dacă ele s-au manifestat în genuri diferite. Citam la începutul acestei cronici cartea Scena supravegheată. De la Shakespeare la Genet. O carte a cărei scriere în libertate, reamintesc, a fost în bună parte inspirată de experienţa cunoaşterii pe propria piele a totalitarismului şi a ceea ce înseamnă supravegherea înţeleasă drept unul dintre descriptorii lui de bază. Şi-a spus şi aici, iată, cuvântul acelaşi entre-deux definitoriu, regăsibil ca atare şi în eseurile cu un caracter ceva mai accentuat politic ori politico-social, aşa cum sunt Ibsen şi Roşia Montană ori Stalin şi cursa cu şoareci.

George Banu - SCENA LUMII - Editura Polirom, Iaşi, 2017

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite