Conştiinţa ca voinţă de sens

În prezentul text, doresc să continuu discuţia, începută într-o cronică publicată în România literară, în jurul ideilor expuse de Oliver Saks, în cartea sa „Fluviul conştiinţei“, apărută anul acesta la Editura Humanitas, în traducerea lui Florin Oprina.

Problematica abordată de Oliver Sacks mi se pare deosebit de interesantă încât merită să fie aprofundată şi introdusă într-un domeniu mai extins al stărilor şi dispoziţiilor afective. Pe scurt, Oliver Sacks constată, în ultima sa carte, că în stările normale de conştiinţă există un decalaj temporal între conştientizare şi stimul, fie acesta extern sau intern. Până la un punct lucrurile sunt fireşti câtă vreme orice reacţie a sistemului nervos (şi într-un sens larg, conştientizarea este o reacţie nervoasă) presupune un anumit interval temporal, mai scurt sau mai lung, faţă de stimul, instantaneitatea fiind cel mai probabil o simplă iluzie, dată tocmai de încetineala percepţiei noastre. Lucrurile se complică însă când este vorba despre conţinuturi cognitive, inteligibile sau raţionabile – rămase însă într-un con de umbră, aproape inconştiente sau semi-conştiente, în orice caz având un grad difuz de conştienţă. Experimentul lui Antonio Damasio este lămuritor: un individ poate să producă raţionamente corecte, dar să fie incapabil să ia o decizie, dată fiind afectarea unei zone cerebrale asociată afectivităţii. „Decizia” implică o anumită preferinţă, actul deciziei alocă un gust şi un miros mai plăcute unei soluţii decât alteia – în absenţa „mirosului şi gustului”, soluţiile sunt indiferente, egale, imposibil de ales, iar problemele rămân indecidabile.

Ei bine, cea mai bună explicaţie a rolului decalajului temporal dintre conştiinţă şi „stimul” (chiar atunci când acesta este inteligibil) se referă, cel puţin în cazul omului, la intervalul necesar semnificării stimulului, adică la timpul necesar introducerii lui într-o naraţiune cu sens. Faptul că conştiinţa umană (structurată lingvistic) este strâns legată de această „nevoie” sau voinţă de sens (cu expresia lui Victor Frankl) o arată, aşa cum vom vedea, tocmai „stările modificate de conştiinţă” – care implică fie sentimentul unei bogăţii incomprehensibile de semnificaţii, fie, la polul opus, al unei sărăcii extreme frizând sentimentul irealităţii, dacă nu direct pe cel al inexistenţei.

Iată deci că unele dintre presupoziţiile fenomenologiei sunt confirmate de ştiinţele naturii şi de neuroştiinţe. Chiar dacă nu putem vorbi despre un „obiect intenţional” sau „vizat” prezent în conştiinţa noastră (aşa cum credea Husserl) sau despre o „lume” ca un întreg, ca o reţea completă de semnificaţii (aşa cum credea Heidegger) – totuşi, se pare că în orice percepţie umană este vizat un sens, este aşteptată o semnificaţie, acesta fiind motivul pentru care conştiinţa este predispusă în mod „natural” la denaturări ale temporalităţii obiective. Întârzierea normală a conştientizării nu are alt rol decât acela de a umple cu sens şi semnificaţie episoadele, secvenţele vieţii noastre, este răgazul pe care şi-l ia pentru a putea lega fotogramele receptate – imagini statice! – într-un film, într-o curgere, într-o mişcare cu sens.

 Atât accelerarea cât şi scăderea sub prag a vitezei neuronale specifice stării de conştienţă (şi deci limbajului?) duc, în direcţii contrare, la grave alterări ale sensului: fie printr-o augmentare a semnificabilităţii împinsă până la incomprehensibil (se ştie că sub acţiunea unor droguri precum haşişul sau mescalina se produc stări de euforie indescriptibile în care totul pare să debordeze de sens, în care asocieri de idei, de cuvinte sau de sunete, în mod normal ininteligibile, dau senzaţia unor semnificaţii plenare, de-a dreptul mistice, inefabile), fie printr-o diminuare extremă a acesteia, printr-o golire de sens a lumii (produsă de sedative, precum opiatele sau barbituricele, v. Sacks, op. cit. p. 46).

În lumina acestor idei, putem privi altfel descrierea atât de plastică – dar, iată, şi de exactă, făcută de Martin Heidegger unor experienţe umane fundamentale: angoasa (Angst) prin care trăim „nimicul” sau „nimicnicia”, în care lumea însăşi se dizolvă într-un non-sens universal şi totul pare încremenit într-o imobilitate aneantizantă. La polul opus, entuziasmul sau bucuria – susţinute, din punct de vedere neurologic, de un uşor excedent de dopamină – fac ca viaţa şi lumea să pulseze de sens, trecutul este restructurat, toate momentele lui fiind puse să conveargă firesc înspre împlinirea în momentul de faţă, ca prezent al iubirii sau al gloriei. Dimpotrivă, spre deosebire de entuziasm şi de angoasă – „teamă fără obiect”, plictiseala pare să fie generată de discrepanţa dintre un hiperactivism neuronal şi lipsa de activitate exterioară, dintre „libido” şi „obiectul investit”, dintre energie şi consumarea ei, este un „entuziasm fără obiect”, „autoimun”, insuficient dotat pentru a-şi fi autosuficient (insuficienţă ce poate şi este de multe ori compensată de substanţe halucinogene ce au rolul de a umple cu fantasmele lor golul plictiselii.)

Noile descoperiri neurologice aruncă deci o lumină nouă şi asupra dispoziţiilor afective fundamental-umane: angoasa, plictiseala, entuziasmul, bucuria, speranţa, toate acestea fiind legate de prezenţa sensului, de simţul sensului.

Dacă intensitatea activităţii noastre nervoase este suficient de crescută, depăşind puţin pragul normal, suntem predispuşi să facem uşor legături între episoadele şi secvenţele lumii şi ale vieţii, astfel încât, presupunând că acestea sunt într-o cantitate îndestulătoare, „fotogramele” lor se vor înşirui într-o poveste curgătoare, într-un film captivant. Dimpotrivă, dacă viteza neuronală este sub prag, vom avea sentimentul disparităţii, îmbucătăţirii, fragmentarităţii – fără sens a lumii şi deci a nimicului şi nimicniciei ei. În sfârşit, dacă viteza neuronală este mai crescută decât media – dar nu-i corespunde o cantitate suficientă de „fotograme” asupra căreia să se reverse, apare sentimentul unui sens ratat, al unei intenţii „neumplute”, neîmplinite – manifestat cel mai expresiv în bovarici, cu plictiseala lor produsă de un teribil dezechilibru dintre oferta lăuntrică, excedentară, şi „cererea” de pe piaţă, deficitară, cu impresia lor că toate intenţiile le cad în gol sau pe lângă... obiectele vizate.

Cea mai invidiată figură a fost, în decursul istoriei umane, a celui care reuşeşte – prin forţa imaginaţiei, a credinţei sau a geniului său – să-şi producă de unul singur „obiectele” asupra cărora să-şi reverse intensa activitatea cerebrală: fie aceste obiecte – ecuaţii, personaje, îngeri sau Dumnezeu însuşi. Autosuficienţa – darul cel mai râvnit de către cea mai socială fiinţă – poate fi descrisă în termenii idealismului subiectiv: o minte producătoare de lume. În termenii ştiinţei de azi: o activitate mintală / cerebrală îndeajuns de intensă încât să poată declanşa atât senzaţia sensului (prin bogăţia de asociaţii şi conexiuni între noţiuni, imagini, cuvinte), cât şi... stimulii acestei senzaţii.

Articolul a apărut şi în numărul actual al revistei Argeş