Construcţia unui partid unic: Frontul Renaşterii Naţionale

Florin Grecu, Lector Univ. Dr. la Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Hyperion din Bucureşti ne-a făcut cunoscută o lucrare care este mai mult decât binevenită în istoriografia noastră.

Despre Frontul Renaşterii Naţionale (FRN), partidul unic întemeiat la ordinul regelui Carol al II-lea, s-a scris foarte puţin de-a lungul timpului. Referitor la perioada post-decembristă sunt de menţionat cărţile semnate de Radu Florian Bruja: Carol al II-lea şi partidul unic. Frontul Renaşterii Naţionale şi Petre Ţurlea: Un partid regal, Frontul Renaşterii Naţionale, ambele apărute în anul 2006. De asemenea, găsim informaţii preţioase şi în cele aproximativ 100 de pagini dedicate de către istoricul Florin Müller Frontului Renaşterii Naţionale şi Partidului Naţiunii în lucrarea: Metamorfoze ale politicului românesc 1938-1944. 

Volumul profesorului Florin Grecu are menirea de a completa golul existent în istoriografie despre acest partid, venind totodată cu o abordare originală care nu face decât să extindă orizontul cititorilor. Mă refer la structura lucrării, care, aşa cum afirmă şi autorul, se află „la graniţa dintre disciplina istoriei şi ştiinţei politice”. Pe lângă contextul istoric şi programul ideologic al partidului, Florin Grecu ne pune pe tapet o radiografie atentă a instituţiilor nou create, proceselor electorale, a elementului social şi administraţiei de partid. Practic, autorul ne relevă noutatea lucrării prin identificarea modului în care partidul a reuşit să se coaguleze şi ulterior să funcţioneze, iar pentru acest lucru instituţiile întemeiate au fost analizate în urma unui efort de documentare consistent cu ajutorul aparatului conceptual al ştiinţei politice. În acelaşi timp, în urma unei analize la firul ierbii a instituţiilor a rezultat ideea principală a lucrării: militarizarea politicii.

În cadrul primelor două capitole, referitoare la contextul istoric al apariţiei partidului Frontului Renaşterii Naţionale şi la structura politică şi ideologică a acestuia, profesorul Florin Grecu analizează şi raportul relaţiilor dintre Mişcarea Legionară şi monarh, legături care au avut efect asupra acţiunilor întreprinse ulterior de Carol al II-lea. Astfel, autorul menţionează faptul că  ascensiunea partidului Totul pentru Ţară, cel care ajunsese la un acord cu PNŢ-ul  lui Iuliu Maniu în privinţa unui pact de neagresiune electorală şi obţinuse locul 3 în cadrul alegerilor din decembrie 1937, dar şi marasmul în care se regăsea clasa politică au întărit hotărârea regelui şi a sfătuitorilor săi să pună bazele unui regim autoritar, să instituie starea de asediu şi să desfiinţeze partidele politice. Aşadar, în urma decretului semnat de Carol al II-lea în noaptea dintre 10 şi 11 februarie 1938 un nou guvern se contura în frunte cu patriarhul Miron Cristea. Starea de asediu(cadrul atât de propice forţelor militare pentru a interveni) fusese instituită în ţară, iar pedeapsa cu moartea era reintrodusă după ce fusese desfiinţată din 1866. Ministerul de Interne condus de Armand Călinescu prelua controlul administraţiei în rândurile căreia au fost numite numeroase cadre militare. Tot acum îşi făceau apariţia şi tribunalele militare. Astfel, spune autorul, „militarizarea instituţiilor va deveni ireversibilă”(p.28). Odată cu instaurarea stării de asediu care a durat până la sfârşitul domniei lui Carol al II-lea cenzura presei, a întrunirilor şi manifestaţiilor a fost impusă. Chiar şi aşa, afirmă Florin Grecu, anumitor periodice care au acceptat regimul de conducere li s-au iertat unele comentarii mai acide la adresa guvernului. Nu cred că regele mai avea aceeaşi clemenţă dacă aceste înţepături îl vizau în mod direct.

Continuând tratarea evenimentelor şi ajungând la promulgarea noii Constituţii din 27 februarie 1938, profesorul Florin Grecu analizează unele prevederi în raport cu fenomenul legionar. Bunăoară, ridicarea vârstei de la care se putea vota la 30 de ani avea menirea de a exclude tinerii din zona politicii, iar „scopul urmărit era anihilarea Mişcării Legionare şi a ponderii ei electorale”(p.30). Ştim că într-o proporţie covârşitoare partidul de extremă dreapta din România îşi trăgea seva din rândurile tineretului. Se mai preciza în Constituţie pragul de vârstă de 30 de ani pentru cei ce urmau a fi aleşi în Camera Deputaţilor şi 40 de ani pentru candidaţii la Senat. Regimul democratic era desfiinţat, executivul sufoca legislativul, miniştrii având răspundere politică doar faţă de rege. Încă o noutate referitoare la Constituţia proaspăt adoptată făcea referire la principiul primatului etnic românesc prin care se preciza în articolul 7 că: „numai cetăţenii români sunt admisibili în funcţiile publice, civile şi militare”, iar în art. 67 se specifica: „nu poate fi ministru decât cel care este român de cel puţin trei generaţii”. Autorul reia observaţia vehiculată în istoriografie referitoare la art. 67, ridicând un semn de întrebare dacă nu cumva asupra lui Corneliu Zelea Codreanu se făcea trimitere, cel care era cetăţean român la a doua generaţie. Ştim că regele, văzând ascensiunea Mişcării Legionare, se exprimase în februarie 1937 într-o discuţie privată avută cu Codreanu că doreşte să obţină controlul organizaţiei, oferindu-i în schimb liderului legionar funcţia de prim-ministru.(Ioan Scurtu, Carol al II-lea, p.208). Refuzul pe care l-a primit Carol al II-lea l-a transformat într-un adversar redutabil în relaţia cu liderul mişcării de extremă dreapta.

Referitor la componenţa partidului întemeiat prin decretul regal din 16 decembrie 1938, Florin Grecu, în urma realizării unui studiu de caz ce a vizat 33 de membri importanţi, afirmă că era una eterogenă: „de la generali la profesori universitari şi miniştri, de la industriaşi la bancheri”(p.81). Numeric vorbind, profesorii universitari se aflau la egalitate cu generalii. Media de vârstă era de 60 de ani, iar procentajul celor care aveau şi studii post-universitare se ridica la 60,6%. Prin urmare, partidul avea la vârful său o clasă politică elitistă, intelectuală.

În ceea ce priveşte ideologia partidului, autorul afirmă clar că nu avea un program bine definit. Mai mult decât atât, Florin Grecu combate rând pe rând elementele stratului ideologic emanate de noul regim, cel care îşi luase misiunea de a declanşa o renaştere naţională, rupându-se astfel de tot ceea ce a însemnat clasă politică înainte de 1938. Carol al II-lea se erija în salvatorul naţiunii. La nivel de discurs fosta clasă politică era denigrată, se scotea în evidenţă rolul pe care tinerii trebuie să-l joace în noua structură a statului, reorganizându-se în acest sens Straja Ţării, o instituţie care avea menirea să se ocupe de formarea şi educarea tineretului în spiritul noului regim. În realitate, spune autorul, obiectivul unei renaşteri naţionale fusese promovat atât de partidele totalitare din Europa, cât şi de Mişcarea Legionară şi nu reprezenta decât o portiţă prin care regele urmărea  să-şi legitimeze noul regim. Aşa cum afirmă autorul, mitul decadenţei înflorise în Europa, iar acest fapt cerea ceea ce s-a numit „o renaştere naţională”. 

Carol al II-lea, sesizează bine Florin Grecu, nu făcea altceva decât să se integreze în noua viziune europeană, a conducerii autoritare/totalitare, fiind printre ultimii monarhi care au operat această schimbare. Foştii politicieni atât de blamaţi, veniţi de la majoritatea partidelor desfiinţate umpleau acum rândurile Frontului Renaşterii Naţionale, devenit un partid eclectic, şubred, fără o ideologie clară, ba mai mult de atât, fiind sabotat chiar din interior. În mod just, profesorul Florin Grecu conchide, afirmând: „noul regim era, de fapt, o prelungire a vechiului regim sub o altă formă, una autoritară şi antidemocratică”(p.85). Este o caracterizare eufemistică pe lângă stilul direct cu care Constantin Argetoianu, membru de partid, caracteriza în acelaşi substrat noua structură de partid: „bordel nou cu curve bătrâne”. 

Referindu-se la situaţia tineretului din România, autorul este de părere că situaţia lor nu s-a schimbat în noul regim. Cei mai mulţi dintre ei erau nemulţumiţi de faptul că nu pot accede la un post în instituţiile statului şi că favoritismele/nepotismul şi corupţia nu dispăruseră. Totodată, a fost analizată şi relaţia Biserică-stat, iar concluzia a fost că instituţia Bisericii a reprezentantat lancea de propagandă a regimului acolo unde acesta nu reuşea să ajungă, având rolul să propage spiritul de unitate naţională. Această colaborare ne relevă şi slăbiciunea noul sistem politic creat, a instituţiilor sale, care nu reuşeau să câştige adeziunea maselor populare la nivelul la care şi-ar fi dorit. 

În continuarea lucrării, Florin Grecu demonstrează preeminenţa statului asupra aparatului de partid şi deţinerea controlului prin intermediul unor instituţii militarizate. Este sintetizat bine şi centralismul politic existent, dar şi osatura partidului unic de la vârf până la bază. De asemenea, folosind procedeul analizei comparative, autorul afirmă că Frontul Renaşterii Naţionale nu a fost niciodată un partid fascist, atribuindu-i totuşi anumite valenţe totalitare. În comparaţie cu regimurile totalitare autorul sesizează faptul că regimul a fost cel care a creat partidul şi nu viceversa, aşa cum s-a întâmplat de pildă în Germania şi Italia, unde popularitatea conducătorilor era mult mai mare. 

Cercetând instituţiile partidului precum: Consiliul Superior, Directoratul şi Comisia Superioară, profesorul Florin Grecu ajunge la concluzia că administraţia fusese pătrunsă de persoane obediente lui Carol al II-lea, numite prin decret regal. Prefecţii şi primarii erau de regulă colonei şi generali activi sau în retragere. Ei erau cei care trebuiau să asigure buna coordonare dar şi supravegherea acţiunilor întreprinse de partid. Un rol important îl aveau şi angajaţii Ministerului de Interne, ai poliţiei/jandarmeriei. Totodată, Ministerul Frontului Renaşterii Naţionale în fruntea căruia s-a aflat la început istoricul Constantin C. Giurescu, reprezenta o altă instituţie subordonată regelui care avea menirea de a supraveghea activitatea partidului. Ministerul, afirmă autorul, „funcţiona ca un fel de Stat Major pentru partid, ca şi cum ar fi fost o unitate militară de dimensiuni politice”.(p.112). Militarizarea regimului a continuat şi prin instituţia Gărzii Naţionale, acel „braţ armat” al partidului care trebuia să asigure liniştea în teritoriu. Acest proces de militarizare s-a dezvoltat prin promulgarea legii administrative din 13 august 1938 care împărţea ţara în zece ţinuturi ce erau conduse de către un rezident regal, urmărindu-se în acest fel crearea unui control mai strâns asupra aparatului de stat în teritoriu. Patru din cei zece rezidenţi regali proveneau din structurile militare. 

Aspectele peiorative ale noului regim sunt reliefate atent de către profesorul Florin Grecu. De exemplu, sunt prezentate acele „valenţe totalitare” ale executivului marcate de întemeierea Serviciului de Informaţii şi Statistică al cărui ţel era colectarea informaţiilor privitoare la starea de spirit din cadrul mulţimii şi a membrilor de partid, existând o supraveghere riguroasă la nivelul societăţii. Totodată, în cadrul Cercurilor de Studii se urmărea remodelarea/modelarea tineretului în spiritul noului regim, construindu-se astfel un bazin de selecţie pentru viitoarele elite ce urmau a fi selecţionate. Autorul revine cu această ocazie la paralela făcută între guvernarea autoritară a regelui şi Mişcarea Legionară afirmând că prin activitatea ideologică a Cercurilor de Studii se dorea diminuarea doctrinei legionare din rândurile tinerilor şi atragerea lor spre noul  regim.

Florin Grecu surprinde foarte bine şi fuziunea dintre factorul politic şi cel economic prin numirea de către Carol al II-lea a unor consacraţi industriaşi –Nicolae Malaxa, Max Auschnitt, Dumitru Mociorniţă- în Parlamentul corporatist în funcţia de Senatori. În acest fel, regele dădea startul marilor afaceri profitabile pe care aceştia le făceau cu statul, care avea o pondere covârşitoare în ceea ce privea comenzile. Astfel, controlul acestor afaceri ale marilor industriaşi se afla sub influenţa politicii de palat. Acest control s-a manifestat prin intermediul sistemului corporatist, în care breslele nou întemeiate trebuiau, afirmă Florin Grecu, să atragă masele prin promovarea conceptului colectivist la ideologia partidului, evitând totodată riscul unor eventuale adeziuni la mişcarea comunistă, urmărindu-se eliminarea influenţei acesteia din rândul sindicatelor. În acelaşi timp, sistemul corporatist promovat trebuia să asigure baza politică a regimului prin „trimiterea reprezentanţilor într-un organism legislativ alcătuit din categorii profesionale corporative”(p.201). Ar fi o temă de cercetare în acest sens, dacă nu s-a scris deja până acum, la nivel de monografie, despre economia  României din timpul guvernării autoritate a regelui Carol al II-lea, accentul căzând, inevitabil, şi pe legăturile care au existat între monarh şi marii industriaşi/bancheri.

În privinţa practicilor electorale, votul era uninominal, listele erau înlocuite cu persoane cunoscute a căror imagine se afla pe buletinul de vot. Femeile au obţinut reprezentare în Senat, Maria N. Popp fiind prima femeie aleasă într-o  funcţie parlamentară, aceea de senator din partea oraşului Craiova la categoria agricultură. Pentru a putea vota trebuia să faci parte din una dintre profesiuni: agricultură şi muncă manuală, industrie şi comerţ sau ocupaţii intelectuale.  Trebuia, de asemenea, să fii ştiutor de carte. Vechile metehne electorale, afirmă Florin Grecu, persistau şi sub noul regim. Reprezentanţii partidului în teritoriu(prefecţii, primarii) se ocupau de aducerea votanţilor cu trenul, fiind responsabili de toată organizarea. Jandarmeria era în continuare „aparatul militar electoral guvernamental”. Chiar dacă partidele politice fuseseră desfiinţate, prezenţa bătăuşilor electorali a existat şi la alegerile din iunie 1939. 

Chiar şi în condiţiile în care Parlamentul avea un rol simbolic, fiind întrunit doar dacă voia regele -lucru foarte rar-, în urma alegerilor din iunie 1939 au intrat în structurile parlamentare multe persoane care nu mai făcuseră politică înainte de 1938. Totuşi, aceşti oameni care erau membri de partid –era o condiţie sine qua non pentru a candida- ,opinează Florin Grecu, nu erau selectaţi neapărat pe criterii de competenţă sau popularitate, filtrul de triere fiind caracterizat de nivelul de obedienţă al respectivilor faţă de regim, fie că acceptau sau chiar credeau în doctrina acestuia. 

În finalul lucrării profesorul Florin Grecu analizează şi procesul de metamorfozare a partidului Frontului Renaşterii Naţionale, devenit Partidul Naţiunii la data de 21 iunie 1940. Schimbarea s-a produs din cauza evenimentelor politico-militare desfăşurate în Europa în ultimul timp, factorul ideologic al Partidului Naţiunii fiind mult mai agresiv, în sensul promovării naţionalismului exacerbat şi a tezelor rasiste şi antisemite la un nivel superior. Astfel, regimul politic instituit de Carol al II-lea a fost cel care tasat terenul pentru viitoarele forme de conducere pe care România le-a cunoscut: militară şi comunistă.

În epilogul acestei recenzii nu pot să nu remarc înaltul nivel epistemic al lucrării rezultat dintr-o muncă de cercetare asiduă. Prin urmare, recomand cartea scrisă de către profesorul Florin Grecu pentru cunoaşterea şi conturarea unei panorame încărcată de studiul istoriei şi al ştiinţei politice  referitoare la regimul autoritar instituit de Carol al II-lea. 

Articol semnat de Alin Manole

Manole Ionuţ Alexandru a absolvit ca şef de promoţie Facultatea de Ştiinţe Umaniste, specializarea istorie din cadrul Universităţii „Valahia” din Târgovişte şi studiile masterale, Unitatea Istoriei Europene, la aceeaşi instituţie. De-a lungul anilor de studii a participat la mai multe conferinţe ştiinţifice de comunicări naţionale şi internaţionale. A publicat articole în reviste de specialitate precum şi într-o apariţie editorială apărută sub egida facultăţii la 140 de ani de la proclamarea Independenţei de Stat. De asemenea, a ocupat din partea studenţilor funcţia de consilier al Facultăţii de Ştiinţe Umaniste. În prezent scrie articole pe diverse subiecte istorice şi pentru o publicaţie locală: Chindiamedia.ro.