Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România. Cazul Goma, fragment în avanpremieră

La Bookfest, a fost lansată cartea „Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România", de Liliana Corobca. Volumul a fost editat de Cartea Românească, în colecţia Critică şi istorie literară. Adevarul.ro vă prezintă fragmente în avanpremieră.

„Controlul cărţii” a fost o secţie a Direcţiei Literatură în cadrul instituţiei cenzurii (Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor). Cuvîntul „cenzură” urma să dispară treptat din vocabular (oficial, nu exista cenzură în regimurile comu-niste), fiind înlocuit cu un sinonim neutru: „control”. De fapt, „controlul cărţii” presupunea activitatea unui mecanism complex, sofisticat şi ramificat de cenzurare a tuturor publicaţiilor. Spaţiul cel mai generos din acest studiu este dedicat activităţii DGPT, începînd cu structura acesteia, direcţiile şi serviciile care se ocupau de controlul cărţii, etapele de lucru, regimul vizelor, tipologia intervenţiilor cenzoriale, relaţia cenzurii cu literatura minorităţilor naţionale şi cu sistemul de apărare a secretului de stat şi terminînd cu aşa-zisa „desfiinţare” a cenzurii.

Studiul de faţă reuşeşte, pe de-o parte, să recupereze fondul încă necunoscut al instituţiei cenzurii şi, pe de alta, să prezinte fenomenul cenzurii ca pe un sistem ierarhic, care a acţionat cu aceeaşi eficacitate şi în perioade anterioare sau ulterioare activităţii DGPT, care s-a înfiinţat în 1949 şi s-a desfiinţat în 1977. Şi înainte, şi după acest interval de timp, cenzura a existat şi a avut o activitate deosebit de intensă; Cenzura Militară, Comisia Aliată de Control, Ministerul Propagandei, dar şi Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, editurile, Uniunea Scriitorilor, Secţia de Propagandă şi Agitaţie a Partidului Comunist, Securitatea sînt structuri implicate, mai mult sau mai puţin, în exercitarea cenzurii.
Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România a rezultat  în urma investigaţiilor făcute de Liliana Corobca în fondul recent desecretizat al DGPT. Cartea este o amplă prezentare, în cele mai mici detalii, a mecanis-melor acestei structuri secrete care, învăluită în mister şi implacabilă, a decis soarta literelor româneşti timp de mai bine de 50 de ani.

Fragment din volum

Autocenzura

„Un moment important legat de receptarea autocenzurii îl constituie eseul lui Paul Goma, „Problema principală a unui scriitor român: «Cenzură, autocenzură, para-literatură». Drumul scurt de la adevăr la minciună”, publicat în limba germană, în ziarul Die Zeit, din Hamburg, la 29 septembrie 1972. Nu este o mărturie despre propria cenzurare, Goma fiind printre foarte puţinii scriitori din regimul comunist, care pot sa pretindă cu aplomb că nu au practicat asemenea metodă pentru a publica. Autorul face o radiografie a cenzurii, privită din interior, stăruind asupra transformării conştiente sau inconştiente a relaţiei dintre autor şi cenzură:

„Se spune că din bătălia cu cenzura ar fi ieşit adesea învingătoare forma artistică; astfel, se spune, s-ar fi născut metafora... Se mai spune şi că cenzura ar fi răul necesar, abia ea dându-i libertăţii spirituale un sens... Din păcate, o prelungă şi dură tiranie a cenzurii îl transformă pe cenzurat în cenzor al propriilor cuvinte. Experienţa l-a învăţat că nu-i este permis să dea glas anumitor adevăruri, aşa că nici nu mai încearcă. Parcă hipnotizat, se uită la tabuuri şi nu mai vede adevărul; slalomul său printre tot felul de interdicţii devine în cele din urmă fugă de adevăr, dezertare. De-acum înainte va propovădui în vorbă şi în scris adevăruri de care nimeni nu are nevoie, în timp ce, între patru ochi, le va spune prietenilor: «Ei, de mi s-ar permite să spun adevărul...». Ei, da, dacă cenzura i-ar da permisiunea pentru asta, eventual chiar să-l roage s-o facă... «Nicio instituţie de cenzură din lumea asta nu permite rostirea întregului adevăr», aşa argumentează autocenzuratul, «însă un ins inteligent nu se năpusteşte cu capul să forţeze uşi ferecate. Dacă n-am voie să spun tot adevărul – ei bine, atunci voi spune o parte din el...». Uită însă – sau se preface că n-ar şti: o parte din adevăr poate însemna adesea o minciună. Un adevăr parţial nu este (încă) o minciună. O parte din adevăr este minciună – o minciună parţială, ce-i drept, însă minciună.”
 

Concluzia lui Goma este pesimistă: „Cu timpul, tirania totală a cenzurii şi autocenzura practicată din ce în ce mai dezinvolt au avut ca rezultat: unii scriitori nu doar treceau sub tăcere ceea ce gândeau cu adevărat, ci nici nu mai gândeau normal, omeneşte, aşa cum ar fi trebuit să gândească”.
Un alt autor are abordează această temă este Bujor Nedelcovici. La câţiva ani de la căderea regimului comunist, prozatorul a organizat un colocviu intitulat Scriitorul, Cenzura şi Securitate, publicat ulterior, iar în revista România literară îi apare, în 2012, un eseu despre „Cenzură şi autocenzură”, în care ne sunt propuse definiţii ale cenzurii, o incursiune în cenzura teologico-religioasă şi câteva exemple de „Procese celebre”. În ultima parte a eseului, „Experienţele personale din domeniul cenzurii şi ale autocenzurii”, Nedelcovici afirmă că nu a acceptat cenzura şi de aceea a trimis manuscrisele la Paris: „Toate cărţile publicate ulterior [după 1971] au fost cenzurate, dar nu am acceptat nici o modificare.”; „În 1982 am prezentat la Editura Cartea Românească manuscrisul romanului Al doilea mesager. S-au cerut mai multe modificări şi, după doi ani, mi s-a spus că nu poate fi publicat. Un critic a afirmat că nu am înţeles că romanul era nepublicabil. Deci eu eram vinovat că l-am prezentat, nu cei care îl respingeau. Şi de ce a trebuit să treacă doi ani, dacă romanul era nepublicabil? Editura Albatros mi-a cerut alte modificări. Eu am refuzat de fiecare dată şi am trimis manuscrisul pe căi clandestine la Paris, unde în 1985 a apărut la Editura Albin Michel şi a primit Premiul Libertăţii acordat de PEN Clubul Francez.”

Aceşti doi autori sunt însă excepţiile care întăresc regula, ei scriu despre cenzură şi autocenzură având conştiinţa curată (împăcată) că nu au acceptat niciun compromis. Sunt, de fapt, cei care nu au ce să mărturisească la acest capitol. Ion Negoiţescu contribuie, de asemenea, la definirea fenomenului din perspectivă scriitoricească: „Libertatea de expresie este sarea culturii. Autocenzura e mai periculoa¬să chiar decît cenzura propriu zisă, fiindcă poate scăpa controlului critic, acţionând adesea din subconştient şi falsificând mesajul critic. Sub presiunea autocenzurii eviţi de pildă să te ocupi de anumite teme, de anumiţi autori, convins fiind (de bună credinţă) că aceste teme şi aceşti autori nu te interesează, atunci când de fapt ţi-e inconştient teamă de cenzură şi vrei să eviţi confruntarea cu ea. Astfel, demersul critic, chiar dacă rămâne valabil în sine, în caz că e exercitat cu probitate profesională, se abate din drumul său firesc şi, bine înţeles, capacitatea creatoare a criticului suferă. În confruntarea mea cu cenzura literară comunistă, nu s-a întâmplat niciodată să scriu (să fiu silit să scriu) contrariul a ceea ce am crezut.
Despre autocenzură circulau chiar şi glume, semn că era conştientizată şi asumată, cu tot ce presupunea acest fapt:

„Autocenzura a paralizat tot ce mai rămăsese viu în capul poli¬trucilor, ducând la celebrul îndemn-scuză: «Ce se taie nu se fluieră» sau la gluma descuiată: «– Ce este un stâlp? – Un brad bine redactat!»”. Există şi opinii conform cărora autocenzura nu este întotdeauna doar o frână a procesului literar, ci „un ferment”, o ocazie de exploatare a potenţialului unei noi creaţii; încercând să deturneze interdicţiile şi să caute modalităţi de eschivare, autocenzura constituie finalmente „o formidabilă trambulină către inovaţie literară şi căutări stilistice”. În această ordine de idei, am citi cu mult interes studiul Anei Blandiana, în caz că îl va scrie vreodată (răspunzând unor întrebări despre cenzură, poeta afirmă, la un moment dat): „Estetic vorbind, poate să pară cinic, dar aş fi în stare să scriu un studiu despre virtuţile estetice ale cenzurii.”

În arhivele DGPT-CPT, dovezi de autocenzură nu există, desigur, am căutat însă mărturii ale scriitorilor, relatări fie şi indirecte ale acestei etape de cenzură, considerate în mod unanim atât de importantă. „Încercarea de a rezista tentaţiei autocenzurii” este, se pare, greu de argumentat, demonstrat, depistat. Receptarea fenomenului vine din exterior, după cum am văzut, de la cercetători ai cenzurii, fie de la martori curajoşi care nu au de făcut declaraţii despre compromisele inexistente în acest domeniu. Puţinele mărturii sunt însă cu atât mai semnificative. (Fragment din Capitorul "Ierarhia cenzurii" al volumului Cenzura literaturii ]n regimul comunist din România, Copyright Cartea Românească)