Copilăria lui Kaspar Hauser, în 3D

În „Copilăria lui Kaspar Hauser” te murdăreşti de noroi pe picioare, înjuri gros, îţi dă borşul pe nas, cu o fascinaţie barocă pentru viaţa instinctuală şi mecanismele de supravieţuire, dar totul scăldat în soare, un soare dogoritor, de care nici măcar nu eşti sigur că e cel de pe cerurile copilăriei, e poate doar dogoarea melancoliei transformată în combustibil eficient literar.

În zece pagini eşti deja în mijlocul unui univers perfect închegat, cu detalii aievea, puternic vizuale, olfactive, sinestezice, îmbălsămate într-o melancolie groasă, ceruită.

Naratorul din „Copilăria lui Kaspar Hauser”, primul roman al lui Bogdan-Alexandru Stănescu (Polirom, 2017), îşi povesteşte episoade din viaţă decupate empatic şi cumva urgent, dar de undeva din afara lor, ca şi cum le-ar privi, înţepenite şi calde, cu detalii cu tot, într-un glob de sticlă. Vraja toată (şi matricea stilistică) e în modul cum scriitorul pătrunde în globul de sticlă, cu instrumente 3D, şi, ca-n jocurile video, te-nvârte în jurul unei amintiri, de te trezeşti vertiginos la firul ierbii, trântit la pământ de un adversar care face legea într-un cartier colcăitor din Bucureşti.

Bobiţă, copil din Bercenii anilor 1980, e primul avatar din jocul ăsta intens de-a amintirile şi de-a viaţa aşa cum e ea, frumoasă şi sălbatică, lipsită de eroism dar plină de supravieţuitori. Relaţia lui cu Tătuţă, tată de-al doilea, şi de fapt portretul acestui părinte ataşant şi grotesc face ca în roman să pîlpîie tot timpul lumina unei iubiri inocente, oricâte întămplări de mai tîrziu i-ar tamisa, cu filtrul lor afumat, calda pulsaţie. Cu o aderenţă la lume şi la (i)realitate fermecător blecheriană, Bobiţă se face adolescent (uşor bizar, cum altfel) şi apoi tânăr (atipic, desigur) cu tot felul de job-uri şi relaţii prin Bucureştii de după revoluţie sau prin lume, agent literar hăituit de muncă, succes şi demoni interiori, dar cititorul avansează (în jocul video) cu acest capital de duioşie (puncte de viaţă) pe care amintirile lui Bobiţă despre relaţia lui cu Tătuţă i l-au pus în braţe. Dacă personajul înşuşi, în devenirea lui, în deformarea lui, va şti până la final, să-şi folosească aceste puncte de viaţă, aceasta e aşteptarea continuă, speranţa şi tensiunea naraţiunii care se lărgeşte, capitol după capitol, cu noi personaje intersectate la alte vârste, dar care lărgindu-se pare să cucerească de fapt noi teritorii de melancolie.

„Şi, cum ieşeam din blocul de patru etaje din Militari, acolo unde m-ai chemat «să ne mai vedem şi noi, Tătuţule», după meditaţii, mi-am amintit strângerea aceea veche de inimă din Eforie. De data asta mai uşoară, aşa cum devin ele, strângerile de inimă, sub rulajul ca de şenilă de tanc a timpului, din ce în ce mai uşoare, mai pierdute în zgomotul lumii.“ („Copilăria lui Kaspar Hauser”, Polirom, 2017, pagina 30).

Cu o mână sigură, Bogdan-Alexandru Stănescu pune un cheag solid pe universul care răsare din cuvinte dar la mijloc e o mânuire de goluri şi de plinuri care nu-ţi dă sentimentul că personajul e pretext pentru nişte variaţiuni în jurul schemei psihologice a determinismelor sădite în copilărie. Această impresie de complexitate e hrănită în parte de însăşi structura liberă a naraţiunii, o colecţie de 12 povestiri cu titlu autonom şi cu un acelaşi narator, inegale ca substanţă ficţională - cea care vine să dea consistenţă personajului principal - şi inegale stilistic.

Stilistic, cred că reuşita e în primele capitole ale cărţii unde scenele de familie şi cele de stradă, cu detalii violente şi tandre şi o nostalgie de culoarea chihlimbarului, fac din paginile scrise de Bogdan-Alexandru Stănescu un superb roman al fuziunii de clan şi un splendid roman al oraşului ca hartă organică, înscrisă în ADN-ul personajului. În destinul lui Bobiţă – un (alt) Kaspar Hauser uşor amnezic – ceva rămâne tot timpul inefabil şi imponderabil, iar căutarea lui prin memorie, ca pentru a găsi o taină de familie sau un graal personal, are graţia vînărilor de vânt.

Citiţi continuarea în La Punkt.