Cristian Tudor Popescu, despre  filme şi despre teatru

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În recenta lui carte „Maimuţa carpatină” (Editura Humanitas, Bucureşti, 2013), scriitorul şi publicistul Radu Paraschivescu evocă o întâmplare amuzantă ai cărei protagonişti au fost cândva filosoful Andrei Pleşu şi ziaristul şi scriitorul Cristian Tudor Popescu.

“În vremea mandatului lui la Externe, Andrei Pleşu participa la o emisiune găzduită de Cristian Tudor Popescu şi Dumitru Tinu. Luându-şi căutătura iacobină pe care i-o ştie telepoporul, CTP îl descoase cu hotărâre pe musafir: ”Domnu’ Pleşu, cum se împacă, dom‘le, condiţia dumneavoastră de filosof al artei cu postura de ministru? Nu-I prea ambiţios şpagatul?” Andrei Pleşu îşi priveşte interlocutorul peste ramele ochelarilor, cu acel licăr din pupile care anunţă că, ascunsă în faldurile catifelei, pândeşte o încărcătură de dinamită. Iar răspunsul vine ca un mat de Bobby Fischer: “Domnule Popescu, asta e vocaţia diagonală a românului. Uitaţi, eu cunosc ingineri care au ajuns şefi de gazete.” Spre cinstea lui, CTP îşi potoleşte vena de la tâmplă şi râde.

Episodul relatat mai sus de Radu Paraschivescu se petrecea prin 1998-1999. De atunci, nu doar că au trecut mulţi ani, nu numai că nici Andrei Pleşu nu mai e ministru tot la fel cum nici Cristian Tudor Popescu nu mai e director de ziar. Dl. Popescu continuă însă să scrie, poate nu atât de des precum ne-am dori-o, la Gândul, e la fel de incisiv, la fel de temut de politicieni, la fel de căutat de televiziuni pentru a comenta evenimentele politice la zi. Şi, slavă Domnului, mai fiecare zi oferă prilejuri de comentarii.

Numai că, între timp, dl. Popescu a devenit mai selectiv, mai econom cu timpul său. Chiar şi intervenţiile sale televizate se petrec preponderent, dacă nu cumva chiar exclusiv, prin telefon ori prin deplasarea unui mini-car acasă la jurnalist. Cristian Tudor Popescu şi-a dezvoltat chiar un fel de stilistică a tele-participării telefonice, una dintre părţile de bază ce o compun fiind aceea că el, invitatul, e cel ce hotărăşte când trebuie încheiată convorbirea, el spune primul “bună seara”, un anume fel de “bună seara” semnificând “gata, ajunge”, lăsându-şi întrebătorul cu multe întrebări nepuse, dar şi cu grija dacă nu l-a deranjat, nu l-a supărat cu ceva pe ilustrul ziarist.

Cristian Tudor Popescu şi-a dezvoltat, pe mai departe, “vocaţia diagonală”. A susţinut un doctorat în filmologie, iar teza sa devenită carte (cf. Filmul surd în România mută. Politică şi propagandă în filmul românesc de ficţiune, Editura Polirom, Iaşi, 2011) e una mai mult decât interesantă. Interesantă şi “provocatoare”, cum se spune adesea, folosindu-se un adjectiv ale cărui sensuri încep să fie tot mai disipate din pricina utilizării excesive. Cartea e aşa fiindcă în ea dl. Popescu demontează numeroase mituri, multe poveşti despre “rezistenţa prin cultură”, adică prin filme ori despre lupta cu cenzura din vremea comunistă. Cartea, o poveste despre filme proaste şi supuse directivelor de partid, despre filme proaste care au mimat disidenţa, despre filme bune ce puteau fi şi mai bune dacă le lăsa în pace cenzura, despre disidenţe filmice neobservate şi care au trecut pe ecrane fără să le deranjeze nimeni cu nimic, despre şiretenia, dar şi despre  neghiobia cenzorilor, ş.a.m.d., a pus la îndoială ierarhii, le-a demolat la propriu, a scandalizat filmologi cu vechi state de serviciu, a enervat regizori ce şi-au văzut aruncate în derizoriu poveştile despre cum s-au opus ei propagandei oficiale, ba chiar comunismului însuşi.

Atunci când am comentat volumul în paginile revistei Familia (nr. 1/2012), mi-am exprimat dorinţa de a avea o carte asemănătoare, la fel de puţin preocupată de menajarea orgoliilor, şi în domeniul teatrului. Dorinţa nu mi-a fost încă îndeplinită.

După cum spuneam câteva rânduri mai sus, Cristian Tudor Popescu scrie acum mult mai rar la gazetă şi încă şi mai rar despre subiecte politice. Preferă să se pronunţe cu precădere despre filme şi despre sport, mai exact despre tenis. Firesc. La 57 de ani, cât are acum gazetarul, devii mai grijuliu cu timpul. Dar şi cu tine însuţi. Devii poate şi mai egoist. Preferi să scrii, vorba regizorului Corneliu Porumboiu, “pentru tine şi pentru câţiva prieteni”. Dl. Popescu scrie acum, cred, mult despre filme mai întâi fiindcă, aşa după cum mărturiseşte chiar domnia-sa, “filmele m-au făcut să trăiesc mai intens decât viaţa”. Dar şi pentru că “nivelul cinematografiei româneşti este în continuare peste cel al politicii şi al economiei din această ţară. ” Şi, nu în ultimul rând, deoarece “autorităţilor, politicieni, guvernanţi, administrattori, puţin le pasă de soarta filmului românesc, dintr-un motiv foarte simplu: majoritatea sunt in soi de tejghetari lipsiţi de orice sensibilitate, aculturali, analfabeţi, artistic, nişte găunoi care nu cred decât în putere, bani şi cinism. Doar când apare vreun premiu internaţional mai sar câte unii cu felicitările, poate se lipeşte ceva capital electoral de ei.”

Cristian Tudor Popescu şi-a reunit cele mai recente texte despre filme şi despre tenis, plus câteva comentarii politice, plus încă ceva, un ceva despre care voi vorbi ceva mai încolo, în cartea Filmar (Editura Polirom, Iaşi, 2013). Nu ştiu însă dacă autorul ar fi chiar foarte fericit dacă aş scrie că Filmar e o culegere de cronici de filme şi sportive, tot la fel cum nu sunt deloc sigur că aş avea cât de cât dreptate scriind asta. Filmar conţine, mai degrabă, o antologie de proze despre film şi despre sport. Calificând textele din recentul volum drept proze şi neîncorporându-l pe dl. Popescu în categoria cronicarilor, îi înţelegi mai bine excesele umorale şi exuberanţele stilistice. Abandonul oricăror prudenţe. Trecerile, pe neaşteptate, de la adoraţie la desfiinţare. Uşurinţa cu care califică un film kivetsch. Repeziciunea cu care ba îl elogiază, ba dă de pământ cu Cristian Mungiu, ba cu Călin Netzer. Nonşalanţa cu care se ia la trântă cu toţi elogiatorii din intelighentsia românească ai d-lui Andrei Ujică şi face praf mult elogiata lui peliculă Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu. Rapiditatea cu care diagnostichează filmul Undeva în Palilula, debutul în cinematografie al lui Silviu Purcărete. Un diagnostic a cărui limpezime nu e deloc relativizată de verbul la negativ-dubitativ plasat la început de propoziţie: “Nu ştiu dacă, făcând acest film, dl. Purcărete a devenit cineast, dar cinefil sigur nu e.”

 Ajung acum şi la acel “ceva” anunţat mai sus. Găsim antologate în volumul Filmar şi câteva proze despre spectacole de teatru văzute în ultimii doi-trei ani de Cristian Tudor Popescu. Proze care mă fac să mă întreb dacă d-lui Popescu îi place sau nu să meargă la teatru. Dacă întotdeauna are răbdare să vadă în întregime un spectacol. Dacă nu cumva îl confundă cu o prăjitură, cu un aliment despre care ai dreptul, încă de la prima înghiţitură, să spui dacă e bun sau prost, dacă e proaspăt sau stricat. Or, dacă înţelege că artiştii nu au stomacul politicienilor, că ai dreptul, tu, comentator, fie chiar şi prozator, să nu îţi placă spectacolele lor, că poţi şi să spui în scris că nu ţi-au plăcut, însă nu ai dreptul să îi jigneşti.

Cu ani în urmă, în 2008, la 10 noiembrie, Cristian Tudor Popescu  publica un text pe care nu mă sfiesc să îl socotesc şi să îl categorisesc drept mizerabil despre Lulu, spectacolul de la Teatrul Naţional “Radu Stanca” din Sibiu, al lui Silviu Purcărete. În principiu, mai toate obiecţiile formulate de dl. Popescu la adresa montării erau îndreptăţite. Eu însumi am exprimat cam aceleaşi rezerve în cronica scrisă pentru revista Teatrul azi. Numai că oricâte obiecţii ai avea, oricât de înciudat ai fi că ai pierdut 12 ore din viaţă pentru a face drumul dus-întors Bucureşti-Sibiu ca să vezi un spectacol ce nu ţi-a plăcut, nimic nu îţi dă dreptul să o jigneşti pe Ofelia Popii aşa cum a jignit-o atunci în textul său dl. Popescu. Am căutat pe net proza în cauză, am găsit-o, chiar am decupat un citat din ea cu gândul că îl voi reproduce în aceste însemnări. Nu o fac pentru că pasajul respectiv mi se pare ireproductibil. De altminteri, nici dl. Popescu nu şi-a antologat scrierea în chestiune în vreunul dintre volumele de publicistică apărute între timp la Polirom.

 Cristian Tudor Popescu introduce însă, în sumarul cărţii Filmar, un alt text ce, după părerea mea, s-ar fi cuvenit la rându-i uitat. Un text-eroare ce se cheamă Macbeth-Duncan, Boris –Gorby, Petre –Băse, text în care se aduc nemeritate ofense actriţei Valeria Seciu. Un text despre spectacolul cu Macbeth, montat de Radu Penciulescu, la Teatrul Naţional din Bucureşti. O proză în care dl. Popescu dovedeşte că nu a înţeles nimic din montare fiindcă nu a băgat de seamă că regizorul a numit-o “un spectacol studiu”. Tot la fel cum tot dl. Popescu nu a avut timp să observe că Macbeth- ul de la Naţional se juca, e drept, pe scena mare de la TNB, dar era în principal produs de Centrul de cercetări teatrale Ion Sava. Carevasăzică era o cercetare.

 Am văzut şi comentat spectacolul mult mai târziu decât dl. Popescu. Am făcut referire în cronica mea din Familia atât la proza publicată de Cristian Tudor Popescu în Gândul din 13 martie 2011 cât şi la un text mai vechi pe teme sportive tot al d-lui Popescu, text intitulat Citiţi instrucţiunile. Spunându-i lui Cristian Tudor Popescu că eroare lui a constat exact în necitirea instrucţiunilor.

Recitind acum, în volumul Filmar, proza despre Macbeth mi-am spus că nu, dl. Popescu nu se pricepe la teatru. Numai că în aceeaşi carte e antologată proza Vide le roi!, una dintre cele mai frumoase şi pertinente cronici, da cronici, fie ea şi o cronică informală, la Regele moare, minunatul spectacol francez al lui Silviu Purcărete. Şi tot în Filmar se află ceea ce socotesc a fi cel mai emoţionant text scris despre Radu Beligan la 95 de ani. Se cheamă Spiritul de la Teatru.

Cristian Tudor Popescu-FILMAR, Editura Polirom, Iaşi, 2013

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite