Cărţi

articolul anterior articolul urmator

Critica teatrală românească în comunism. O încercare de analiză critică

1
8 Jan 2020 09:21:09
Mircea Morariu

În 2015, Miruna Runcan, binecunoscut critic de teatru, reputat teatrolog şi profesor la Secţia de Teatrologie a Facultăţii de Teatru şi Televiziune de la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (iertat să fiu, dar nu pot folosi femininul posturilor, ocupaţiilor şi funcţiilor, chiar cu riscul de a fi socotit incorect politic), publica o cartea al cărei scop declarat era desluşirea viitorului criticii de teatru.

Cartea se cheamă Critica de teatru: Încotro? şi a apărut la editura  Presa Universitară Clujeană.

Interogarea dublată de încercarea de aproximare a viitorului unui gen publicistic, dar şi al unei ocupaţii era şi este pe mai departe cum nu se poate mai justificată. Căci dacă ne e totuşi relativ clar că vom avea şi pe mai departe nevoie de teatru, tot mai multe sunt vocile ce se întreabă la ce bun  să mai pierzi timpul, banii, să foloseşti aiurea spaţiul tipografic ori să împânzeşti online-ul cu tot felul de consideraţii despre cutare spectacol, consideraţii care,la urma urmei, nu par să producă nimic concret. Spectacolul e gata, e bun sau prost şi rămâne pe mai departe astfel, indiferent de aprecierile mai mult sau mai puţin pertinente ale criticului cutare, oricât de informat, de pasionat sau de talentat ar fi acesta.

Era firesc, la urma urmei, ca o încercare de răspuns să vină din partea unuia dintre practicienii nu doar cu vechime ci şi cu prestigiu ai genului, de la un om care de ani buni îşi cheltuie majoritatea timpului încercând să formeze noi critici de teatru.

Cei ce susţin că critica de teatru din zilele noastre este proastă, foarte puţin credibilă, în extincţie (acum, nu se poate să nu fim cinstiţi şi să nu observăm că numele noilor veniţi în profesie, care mai şi probează o anume statornicie şi nu depun armele după nici jumătate de an sunt din ce în ce mai puţine în pofida faptului că avem cel puţin cinci secţii de Teatrologie în limba română şi alte două în limba maghiară) plasează foartea adesea în antiteză ceea ce se întâmplă astăzi cu ceea ce era odinioară.

Dar ce şi cum era odinioară? Era oare chiar atât de bun şi de bine precum se spune? Aceasta este întrebarea sau, mă rog, întrebările la care încearcă de câţiva ani să formuleze răspunsuri Miruna Runcan în studii publicate fie în reviste cu caracter pur ştiinţific, fie în articole găzduite de revista Observator cultural. O face acum şi într-o carte intitulată Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism. Din care dispunem, pentru moment, doar de primul volum- Fluctuantul dezgheţ- 1956-1964- apărut în anul 2019 la editura bucureşteană Tracus Arte.

Încă din momentul în care am aflat despre apariţia cărţii, pe urmă pe tot parcursul lecturii, am fost urmărit de întrebarea în ce măsură şi cât de justificat se poate vorbi despre un dezgheţ politico-cultural, chiar şi fluctuant, în România dejistă a anilor 1956-1964. Cu atât mai mult cu cât ştiam din nenumăratele cărţi de politologie şi de istorie a comunismului românesc nu doar că în România dintre anii 1948-1989 am avut parte de ceea ce profesorul Vladimir Tismăneanu numea stalinism pentru eternitate, ceea ce înseamnă că însăşi perioada dintre anii 1964, atunci când Dej decide eliberarea din închisori a deţinuţilor politici, şi 1971, când Nicolae Ceauşescu decretează, odată cu Tezele din iulie, revenirea la noaptea totalitară, perioadă socotită drept cea mai bună a comunismului românesc, trebuie privită cu prudenţă maximă. Mai ştiam şi că Dej a fost opac la aşa-numitul Raport secret al lui Hrusciov de la Congresul al XX lea al PCUS, că a încercat să îi reducă şi impactul, şi importanţa, că susţinea că nu e cazul ca în România să se treacă la destalinizare fiindcă ea era deja demult o realitate (în fapte nici vorbă despre aşa ceva), că, da, viaţa poate că devenise încet-încet ceva mai suportabilă, că trupele sovietice părăsiseră, în condiţii şi din motive şi astăzi încă neclare şi subiect de controverse, România. Numai că faptul acesta, unic în monoliticul Bloc răsăritean, a fost urmat de o restrângere a şurubului, de un nou val de arestări şi deportări care nu au ocolit nici lumea literaturii şi a teatrului. Toate acestea şi pentru a-i convinge pe „tovarăşii sovietici” că lucrurile sunt şi vor rămâne sub control în România, că viitorul socialismului dincolo de malurile Prutului e sigur şi că, în nici un caz, aici nu se vor petrece fapte similare, destabilizatoare, precum cele din alte ţări ale “Lagărului”, cu atât mai puţin ca în Ungaria. Pe urmă chiar se poate vorbi despre dezgheţ, fie el şi relativ,  fie el şi fluctuant,  câtă vreme frica, arestările, omniprezenţa poliţiei politice erau la ele acasă, câtă vreme nici măcar membrii Biroului politic al PMR nu puteau fi sigur nu doar pe funcţii, ci şi pe libertatea de a doua zi?

E adevărat, Miruna Runcan îşi ia nenumărate măsuri de siguranţă. Ia distanţe, face precizări, operează cu nuanţe, descrie cu nenumărate amănunte răsturnările câteodată chiar spectaculoase de situaţie. Autoarea renunţă la o periodizare otova şi crede că, cel puţin la nivel cultural, sunt diferenţe de nuanţe între 1948-1950, 1951-1956 şi 1957-1964. Sigur, apariţia unei reviste specializate pe probleme de teatru, dar care încă de la înfiinţare a fost cum nu se poate mai controlată, cu redactori şefi atent selecţionaţi -Horia Deleanu, Traian Şelmaru, Radu Popescu (după pensionarea acestuia din urmă revista a fost lăsată fără şef până în septembrie 1987)-, operaţia de reteatralizare, spectacole precum Cum vă place, Domnişoara Nastasia, Umbra, Baia, etc, cu minuţie discutate (câteodată discuţia a fost prilej de forfecare sau de anihilare,  pătrunderea în fine în repertorii a lui Brecht, împrospătarea repertoriilor, deschiderea şi faţă de literatura dramatică occidentală în detrimentul celei sovietice, modificarea stilisticii cronicii de teatru mult mai atentă (câteodată) la spectacol decât doar la text (de aici opoziţia dintre cronica de teatru şi cronica dramatică), schimbările de personal, faptul că unele voci socotite proaspete (Ana Maria Narti, extrem de admirată de Miruna Runcan, Mira Iosif, Ecaterina Oproiu) capătă, la un moment dat, droit de cité, contracarându-i întrucâtva pe cei socotiţi a fi fără cusur în rău şi unii chiar erau astfel, sumarul mensualului de specialitate relevant şi el pentru atenuarea vigilenţelor revoluţionare, participarea la dezbateri a unor regizori deloc din linia oficială (Liviu Ciulei, David Esrig, Lucian Pintilie, Sorana Coroamă), etc înseamnă tot atâtea lucruri notabile. Numai că totul pare să se fi desfăşurat conform zicerii Un pas înainte, doi înapoi deoarece fiecare încercare de ieşire din formula normativ-dogmatică a fost scump plătită după aceea,

Structurată în şapte capitole, solid articulate, bine scrise, riguros argumentate, fundamentate pe citirea cu creionul în mână a colecţiei revistei Teatrul care a furnizat corpusul de texte de bază, cu bune studii de caz (Ana NovacCum vă place sau, în AddendaSică Alexandrescu, regizorul-efigie fiind realmente pus la zid), nelipsită de umori sau de idiosincrazii (Miruna Runcan nu ratează nici o ocazie de a se război, chiar şi post-mortem, cu Valentin Silvestru şi cu greşelile, deloc puţine, ale acestuia, asumându-şi riscul de a se repeta nu doar supărător, ci şi suspect), nescutită nici de erori de documentare, de corectură sau de citare/ortografiere greşită a unor nume- un exemplu, marea actriţă Madeleine Renaud nu are nimic în comun cu maşina Renault- cartea Mirunei Runcan mi se pare, dincolo de inerentele scăderi, una importantă. Avem suficiente motive să aşteptăm cu interes volumele viitoare.

Miruna Runcan – TEATRU ÎN DIORAME . DISCURSUL CRITICII TEATRALE ÎN COMUNISM; Fluctuantul dezgheţ 1956-1964; Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2019

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

miron miron
8.01.2020, 13:19:26

N-am citit ,, Critica de teatru, Incotro?,, a doamnei Miruna Runcan si n-am de unde sa stiu viata teatrului dupa 1956, decat perioada anilor 80 pana la revolutie. In perioda anilor 80 orice eveniment cultural la Casa de Cultrura era o mare bucurie. Filme la televizor, erau cu nuanta revolutionara, facute de romăni sau in lagarul comunist. Tin minte ca s-au interzis filmele americane la tv. si domnul diriginte, profesor de filozofie, a intrat in clasa si ne-a lamurit pe indelete. Are rost sa-l vedeti pe Tom cu un pușcalau in mana, ucigand-si semeni. Parca in Ungaria sau zidul Berlinului, au tras cu flori. O piesa de teatru era un eveniment, luam bilete cu doua zile inainte. Sala era arhiplina, profesorii mei, mare parte din elita orasului. Artisti de un talent nemargini, departe de de amatorismul de astazi.

+1 (1 vot)