Criza tirajului sau criza lecturii?

Într-un text publicat pe propriu-i blog cu câteva zile în urmă, scriitorul Stelian Tănase făcea corecta observaţie că nici o editură nu mai are obiceiul de a face cunoscut tirajul în care a apărut un anume titlu.

Trebuie totuşi să reamintim că tirajele au devenit confidenţiale nu doar după 1989, ci încă din perioada comunistă. Motivele acestei confidenţialităţi fiind însă diferite înainte şi după momentul istoric din Decembrie 1989.

Cam din anul 1974, atunci când, odată cu declanşarea crizei hârtiei, s-au decis limitări drastice de tiraje. Iar aceste decizii erau socotite secrete de stat fiindcă nu trebuia făcut public nici cel mai mic detaliu care să însemne un indiciu că ceva nu merge bine în societatea socialistă multilateral dezvoltată şi în înaintarea glorioasă şi garantată a României spre comunism.

Explicaţiile pentru respectiva omisiune în zilele noastre sunt multiple.

1) Prima constă în faptul că, în actualele condiţii tehnice, este cu mult mai ieftin să tragi tiraje succesive în cazul în care o anume apariţie este la mare căutare, are vânzare, trece decât să plăteşti cheltuieli de depozitare. Or, ăn astfel de condiţii, tirajele sunt fluide.

2) Cea de-a doua are în vedere detaliul că cele mai multe cărţi apar în tiraje minuscule, confidenţiale şi că nu e deloc în favoarea vânzării să arăţi cât de prudent trebuie să fie un anume editor atunci când decide să publice pe cheltuială proprie cutare titlu.

3) Cea de-a treia explicaţie ţine de puţin optimista realitate că, cel mai adesea, autorii, nu că nu au de unde să încaseze bani de pe urma muncii depuse spre a scrie o carte cinstită, ci că se văd obligaţi să îşi găsească singuri sponsori ori să plătească ei înşişi un tiraj minuscul. Care din felurite motive nu e bine să devină public.

4) În fine, cea de-a patra, cea mai tristă, cea mai dramatică explicaţie are în vedere cumplita realitate că în România anului de graţie 2017 nu se mai prea citeşte. Iar că apetitul pentru citit ar fi restricţionat de preţul prohibitiv al cărţii este doar o minciună pioasă. Dovadă stând faptul că nici măcar cărţile, cele mai multe bune, titluri consacrate, care au fost publicate în urmă cu ani în tiraj mare ca suplimente ale feluritelor cotidiane, de la Cotidianul la Adevărul şi Jurnalul Naţional până la hebdomadare precum astăzi dispăruta Săptămâna financiară încă mai zac uitate prin depozite ori în coşuri la hypemarket.

Însă nu ajunge să constatăm pur şi simplu criza lecturii, trebuie să numim obligatoriu şi câteva cauze. Nu doar internetul, facebookul sau clubul. Ci şi hibele şcolii care nu mai stimulează deloc lectura şi ale televiziunilor care au scos din grile emisiunile de promovare a cărţii.

Dacă pot avea o oarecare înţelegere pentru Pro Tv-ul care a pretins că, din motive strict financiare, s-a văzut silit să renunţe la celebrissima emisiune Omul care aduce cartea (deşi cifrele publicate chiar în aceste zile arată că divizia din România a respectivului concern a avut un profit incomparabil cu alte divizii), nu pot admite în ruptul capului dispariţia unei emisiuni asemănătoare, precum aceea realizată de Cezar Paul Bădescu pentru TVR 2. Numai şi numai fiindcă aşa a decis superficiala, alergica la ideea de cultură şi de educaţie, pedegista politică pe nume Radu Irina. Fără a fi cu nici o întrebare deranjată de trântorii care îşi fac veacul, chiulesc, dar iau salarii bune din Consiliul Naţional al Audiovizualului.

Nebăgând intenţionat de seamă că noile grile ale TVR 1 şi TVR 2 nu mai corespund deloc misiunii publice a Societăţii Române de Televiziune.