Cu Alex Leo Şerban, cu Marcel Proust şi cu multe râsete

La Institutul Francez, un grup de prieteni şi l-au amintit pe omul de cultură Alex Leo Şerban, dispărut acum trei ani. S-a lansat şi volumul său postum apărut în Franţa "La planète Proust: Esquisses d’un journal de lecture" (2012) Aceste sunt câteva impresii personale de la eveniment.

Evenimentul

La Institutul Francez, jurnalista Marina Baconschi a organizat aseară un eveniment de comemorare a trei ani de la moartea omului de cultură Alex Leo Şerban. Am ajuns cu drag, în amintirea momentelor în care, la bere, am disputat de zor de câteva ori cu Leo impresii despre lectura romanului-fluviu al lui Marcel Proust, „În căutarea timpului pierdut”, faţă de care aveam aceeaşi pasiune. S-a potrivit deci ocazia de aseară. Pentru că a fost şi o "lansare" a volumului "La planète Proust: Esquisses d’un journal de lecture", scris de Alex Leo Şerban în franceză şi apărut postum în Franţa la Editura Non Lieu în 2012 (el se găseşte la Librăria Franceză Kyralina).

M-am aşezat pe un loc, între jurnaliştii Marius Constantinescu şi Matei Martin, în Cinematograful Elvire Popesco. Aici, acum mai bine de cinci ani, mă prăpădeam de râs la comedia "Mon oncle" de Jacques Tati, de ziua lui Alex Leo Şerban, cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a premierei filmului "Ce caut eu in viata mea?".   

Discursurile

Aseară, după un scurt discurs al preşedintelui directorului adjunct al Institutului Cultural Francez, pe scena Cinematografului Elvira Popescu a urcat Horia Roman Patapievici, care a adus în discuţie - în limbajul său tipic hiperlivresc – "dexterităţile exteriorităţilor" lui Alex Leo Şerban, regăsite atât în opera sa – în interpretările la lectura proustiană, în hermeneutica romanului (scris în engleză), “Litera din scrisoarea misterioasă” – cât şi în viaţa sa, în modurile de manifestare publică sau privată a cărturarului. Mi-a plăcut remarca lui Patapievici cum că Alex Leo Şerban era foarte serios în subiectele sale – şi-mi amintesc şi eu cu câtă obstinaţie îmi vorbea despre „descoperirile” sale argentiniene din urma lecturii Proust, obstinaţie diferită de acea lejeritate de dandy şi cozeur cu care ne obişnuise pe toţi.

Surpriza serii a fost performance-ul lui Adrian Mihalache, traducător al unei părţi din cartea lui Proust, în revista „Lettres internationales”. Am râs cum nu credeam să râd la rememorarea lui Leo! Cu bufnituri, hohote înăbuşite şi chiar lacrimi. Nu. Să bruiezi discursul în româneşte cu fragmente în franceză din Stendhal sau Flaubert, doar pentru că nu mai poţi după ele n-a fost nimic – sunt obişnuit cu epatările intelectuale. Însă gestica teatrală, cu mâinile-n şold ca la piaţă. Ţiparea unor cuvinte care nu făcuseră nimic să merite aşa ceva. Subiectele de multe ori fără legătură cu „subiectul” – un hotel din Paris ce se numea l’Hotel; un oarecare autor grec care zicea cât de culţi sunt românii, un aşa-zis interes al lui Marcel Proust pentru români (care n-a existat defel) – m-a distrat de minune! Un spectacol de umor cum rareori am văzut în viaţa mea. Produs, până la urmă, doar de pasiunea, parcă din altă lume, faţă de lectură.

Al treilea discurs a fost al profesorului Mircea Deaca. O interpretare, din punct de vedere a teoriilor despre cinema, a cărţii lui Leo despre Proust. Total nenimerită alocuţiune, total plictisitoare, total lungă. În dulcele stil intelectual, o interpretare a merelor cu ajutorul perelor.

Alex Leo Şerban printre noi

Doar inserţiile video – din două emisiuni tv şi o înregistrare a conferinţei despre filme de la Teatrul Naţional – au fost cele mai emoţionente şi ni l-au adus frust în faţă pe cel ce a fost şi va rămâne Alex Leo Şerban, pe care l-am cunoscut, cel puţin cei puţini care am fost acolo.

L-am cunoscut, Horatio! Era un om plin de haz şi de o minunată fantezie.