„Cu banii câştigaţi pe o carte am construit o casă la ţară“

Trebuie făcută întâi o distincţie între scriitori şi cei care cred sau pretind că sunt scriitori. În România activează, în momentul de faţă, aproximativ o sută de scriitori profesionişti şi aproape zece mii de autori care se consideră (sau sunt consideraţi de naivi) scriitori.

Cu alte cuvinte, profesioniştii scrisului reprezintă cam unu la sută din producătorii de texte. Că veleitarii nu câştigă bani, îi priveşte. Am putea oare să-l compătimim pe un cizmar care face pantofi umpluţi cu ciment? Sau pe un constructor ale cărui case se dărâmă când te rezemi de ele?

Trist este că unii scriitori de valoare, care ar merita plătiţi în aur, nu reuşesc să-şi asigure o existenţă decentă. Nu pot să dau nume, s-ar simţi lezaţi în demnitatea lor, dar cred că este suficient să amintesc că, începând de pe vremea când era condusă de Eugen Uricaru, Uniunea Scriitorilor are un serviciu de asistenţă socială care asigură supravieţuirea fizică a unor scriitori. Făceam parte din Comitetul Director când s-a hotărât cumpărarea unor sufertaşe cu care să se ducă mâncare gătită la locuinţele unor scriitori muritori de foame!

Consumul de cultură adevărată

Câştigă mult acei scriitori ale căror cărţi se tipăresc şi se vând în tiraje mari, pentru că au succes de public. Nici numele lor nu vreau să le menţionez, pentru că aş comite o indiscreţie (şi nici n-aş avea certitudinea că informaţiile mele sunt exacte).

Eu n-am devenit un scriitor bogat, e prea mult spus, dar mă mândresc cu faptul că din banii câştigaţi pe o singură carte, „Istoria literaturii române contemporane“, apărută în 2005, am reuşit să-mi construiesc o casă la ţară, la bătrâneţe. Este adevărat că această carte (4.000.000 de semne tipografice, 1.500 de ilustraţii) reprezintă rezultatul a zece ani de muncă. Volumul s-a vândut bine pentru că nu e numai atrăgător (presupunând că e), ci şi necesar.

Statul ar trebui să subvenţioneze cultura, nu plătindu-i mai bine pe scriitori, ci susţinând consumul de cultură adevărată (care mereu pierde în concurenţă cu subcultura). În mod direct, şi scriitorii valoroşi ar fi plătiţi mai bine. Se va spune că într-o democraţie fiecare face ce vrea. Fals! Un bolnav de lepră nu are voie să-i contamineze pe cei din jur. În mod similar, un incult nu are voie să-i contamineze de incultură pe semenii lui. Nu trebuie să organizăm un referendum ca să interzicem difuzarea de substanţe toxice în aer. La fel, nu trebuie să consultăm populaţia ca să interzicem difuzarea de prostie şi prost-gust în spaţiul public.

Un scriitor câştiga mai mult în comunism

M-a impresionat sărăcia princiară a lui Nichita Stănescu (asemănătoare cu aceea a lui Eminescu). Multă vreme Nichita Stănescu n-a avut o locuinţă, iar când a obţinut un apartament de două camere într-un bloc din Piaţa Amzei, averea lui consta într-o colecţie de fiare de călcat vechi, într-o colecţie de piuliţe de aramă şi într-o colecţie de monede. Nichita Stănescu era sărac pentru că dăruia tot ce câştiga (şi câştiga mult), nu avea nevoie de bunuri materiale.

În comunism un scriitor câştiga mai mult decât azi, dar era un avantaj-capcană. Partidul comunist încerca să cumpere conştiinţe, să-i transforme pe scriitori în propagandişti. Unii scriitori întorceau lucrurile în favoarea lor: se lăsau plătiţi bine, dar – surpriză − nu făceau propagandă comunistă, dimpotrivă.

O afacere cu Marin Preda

Prima mea carte de critică literară, „Preludiu“, a apărut în 1977, la Editura Cartea Românească. (Iniţial, avea un titlu mai inspirat, „Amintiri despre literatura de azi“, dar redactorul cu care am lucrat, Florin Mugur, l-a considerat prea ironic şi l-a schimbat. Drept urmare, graficianul, fără să citească vreo pagină din volum, a desenat pentru copertă un ornament baroc-idilic, ca şi cum ar fi fost vorba de un roman de dragoste, unii librari au aşezat cartea în compartimentul rezervat lucrărilor de sexologie, iar în diferite dicţionare literare „Preludiu“ a fost transcris, din cauza unui automatism lexical, „Preludii“... Dar aceasta e altă poveste.)

Pentru „Preludiu“ am primit 35.000 de lei – ceea ce era o sumă imensă, în condiţiile în care un automobil Dacia costa 70.000 de lei, iar eu eram un debutant. M-a făcut fericit apariţia cărţii, o iubeam, aşa urâtă cum arăta, şi o căutam înfiorat de emoţie, cu privirea, prin vitrinele librăriilor. Şi m-au bucurat foarte mult, bineînţeles, şi banii primiţi (pentru mine banii câştigaţi din scris au avut întotdeauna şi au şi acum ceva sfânt).

După câteva săptămâni de la remarcabilul, pentru mine, eveniment, într-o zi de decembrie în care cădeau din cer, pieziş, fulgi de zăpadă mari şi uşori, m-am întâlnit pe neaşteptate, pe stradă, faţă în faţă cu Marin Preda. Purta un cojoc deschis la culoare şi o căciulă din blană de miel, brumărie. Era însoţit de Mihai Gafiţa. Amândoi păreau haşuraţi de traiectoriile albe şi oblice ale fulgilor.

Eu m-am fâstâcit, de emoţie, astfel încât Marin Preda m-a salutat primul:

– Ce faci, monşer? Cum e să fii autor?

Am încercat să-mi pun repede mintea în mişcare, ca să îi dau un răspuns inteligent. (Altădată, fusesem mai prompt. Auzindu-l pe Marin Preda povestindu-i ceva lui Mircea Dinescu, i-am spus cu umor: „Să ştiţi că aveţi talent de povestitor. Aţi putea să scrieţi proză...“. Mircea Dinescu s-a amuzat. Dar Marin Preda a râs fără convingere: „He! He!“.) N-am reuşit decât să îngaim:

– Bine...

– Ţi-ai luat banii de la casierie? Eşti mulţumit?

– A, chiar voiam să vă spun, e o sumă imensă, mult mai mult decât ar fi fost cazul. Niciodată în viaţă n-am avut atâţia bani. Vă mulţumesc.

– Uite, dom’le! Eşti primul autor care se declară mulţumit. Pe chestia asta, îţi mai dau 7.000 de lei. Să te duci mâine la casierie să-i ridici.

Mihai Gafiţa s-a uitat contrariat la el.

– Vin sărbătorile, are nevoie de bani, i-a explicat Marin Preda. Pe umeri, pe căciulă, i se adunase zăpadă, părea un general de armată cu epoleţi fabuloşi pe un câmp de luptă din Rusia.

A doua zi mi-am luat banii de la casierie. Exact 7.000 de lei, după ce mi se reţinuse impozitul.

 

(Textul despre Marin Preda a apărut în volumul „Bărbat adormit în fotoliu“)