Cu scriitorii drept viză de ţară. Matei Vişniec, premiat în Franţa

Cu scriitorii drept viză de ţară, în afara ţării e ziua României în fiecare zi. Dramaturgul şi romancierul român Matei Vişniec, stabilit în Franţa din 1987, distins recent cu Premiul de literatură europeană Jean Monnet, evocă obsesia trecerii dincolo de frontiere.

Matei Vişniec, poet, prozator, unul dintre cei mai jucaţi dramaturgi la Festivalul de teatru de la Avignon, este primul scriitor român şi ce de-al 21-lea laureat al Premiului de literatură europeană Jean Monnet. Laureaţii ultimilor ani ai aceastei distincţii literare cu tradiţie, care se acordă din 1995 în luna noiembrie în cadrul Festivalului de literatură de la Cognac, sunt nume importante de scriitori europeni, precum: Erri De Luca (Italia), Antonio Muñoz Molina (Spania), Sylvie Germain (Franţa), Claudio Jens Christian Grøndahl (Danemarca), Patrick Modiano (Franţa) sau Jorge Semprun (Spania).

Decernat la Cognac, în Franţa, oraşul în care s-a născut Jean Monnet, părinte fondator al Uniunii Europene, premiul i-a fost decernat în 2016 lui Matei Vişniec (dreapta - foto: Salon du Livre des Balkans) pentru romanul „Le marchand de premières phrases” (Negustorul de începuturi de roman), tradus în limba franceză de Laure Hinckel, şi publicat în acest an de editura Actes Sud.

Am scris, la apariţia romanului, o cronică în franceză, cu bucurie de cititor vrăjit de întrepătrunderea tulburătoare de lumi, reală şi virtuală, de miriadele de personaje ciudate şi senzuale, despre care nu ştii dacă sunt invenţii de autor sau plăsmuirile unui calculator conectat la simţirile omeneşti, de evocarea mustind de tandreţe şi ironie, ba a Bucureştiului literar, ba a cafenelelor franceze sau europene.   

De ziua naţională a României şi a românilor de oriunde, am ales însă cîteva fragmente inedite din ce a spus Matei Vişniec despre obsesia trecerii dincolo de frontiere, la o masă rotundă cu tema „Construire une œuvre par delà les époques et face aux frontières”, unde l-am avut invitat, alături de eseistul Jacques Baujard, în cadrul ediţiei din 2016 a Salon du Livre des Balkans, organizată de echipa entuziastă a lui Pascal Hamon, în parteneriat cu Institutul Cultural Român de la Paris.

Matei Vişniec, Cristina Hermeziu, Jacques Baujard, Salon du Livre des Balkans 2016

Matei Vişniec, Salon du Livre des Balkans, 2016:

„În România anilor 1980, mă simţeam prizonier. A traversa frontiera, chiar şi în vis, era o formă de supravieţuire. În acea perioadă priveam toţi spre Vest, şi graniţele le traversam în două feluri: fantasmând şi conectându-ne la radio Europa liberă şi la Vocea Americii.

Ţin minte că debutasem ca poet, şi mă aflam, cu alţi scriitori, la un restaurant al Unuinii scriitorilor: ne gândeam că da, eram în stare să demolăm sistemul cu ceea ce scriam, că vom penetra conştiinţele oamenilor, dar că nimeni, nimeni nu va veni vreodată să ne caute aici şi să ne traducă de cealaltă parte a frontierelor. Eram practic condamnaţi la perpetuitate în limba română, sub comunismul şi socialismul care ne pervertea vieţile. Singura soluţie era sau să trimiţi ilegal opera ta în străinatate, sau să pleci legal sau ilegal, să faci eforturi să ajungi dincolo, să-ţi părăseşti ţara ca să-ţi lărgeşti publicul, să pleci până la urmă din cultura română.

Pentru mine a sparge frontierele era un fel de obsesie , ceea ce-mi dădea de altfel un fel de energie aparte. Eu aveam sentimentul că mă voi sufoca până la sfârşitul vieţii mele, şi am hătărât să plec. Era în 1987.

Matei Vişniec, despre obsesia trecerii dincolo de frontiere la Salon du livre des Balkans, 2016. Autor: Pierre Croux, grafician

Dacă poezia o scriam pentru publicul românesc direct, imediat, într-un context al generaţiei 1980, care a schimbat faţa literară a României - eram furioşi, impetuoşi, nimeni nu ne putea opri, publicaserăm poeme scandaloase în reviste care se numeau Angajamentul comunist, câştigând de fiecare dată în faţa cenzurii, - când am început să scriu teatru am simţit nevoia să scriu pentru un public mai larg.

Există două viziuni în ceea ce priveşte posibilitatea de a atinge un public universal. Prima : cu cât ceea ce scrie scriitorul e mai local, cu atât se consideră că e mai profund, mai puternic, şi deci mai universal.

Alţii spun nu, eu vreau să mă adresez unui public universal. Pe la 19 ani scriam deja piese de teatru unde numele personajelor erau de genul Omul cu pălărie, Omul cu baston. În acest fel voiam să mă adresez unui public austriac, chinez, francez, sud american, să evadez practic prin acest tip de universalitate asumată, care exista în piesele mele.

Piesa cu care am debutat în Franţa punea în scenă personaje precum Mesagerul, Fiul, Femeia, Mama, Omul. O piesa care se joacă încă şi astăzi.

Acum m-am întors însă la un tip de proză care îşi trage universalitatea din seva locală.”

Pentru scriitorii de talent, plecările din cultura lor sunt întotdeauna cu dus-întors.

(o sinteză, pe larg, a dezbaterii de la Salon du Livre des Balkans 2016, în curând)