„Cultul secretului. Mecanismele cenzurii în presa comunistă“, un volum de Emilia Şercan

Emilia Şercan                                                                FOTO: Facebook

Emilia Şercan, cadru didactic la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, a făcut o teză de doctorat elaborată şi complexă pe tema cenzurii, coordonată de profesorul universitar Mihai Coman.  Lucrarea de doctorat  e publicată cu titlul "Cultul secretului. Mecanismele cenzurii în presa comunistă", cu o prefaţă de Mihai Coman, de Editura Editura Polirom.

Volumul "Cultul secretului. Mecanismele cenzurii în presa comunistă", de Emilia Şercan, a apărut în Colecţia Collegium. Media. Volumul are 264 de pagini şi costă  29.95 lei

"Cultul secretului îşi centrează analiza asupra controlului privit ca sistem plurivalent de metode şi practici de supraveghere. Pe baza unor documente aflate la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi Arhiva Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional – multe dintre ele inedite –, Emilia Şercan identifică diferitele forme de control şi le raportează la relaţia putere-presă.

Autoarea propune de asemenea o clasificare a acestora în cinci mari categorii: controlul politico-ideologic, controlul instituţional, controlul juridic, controlul informaţional şi controlul economic. Perspectiva abordării ştiinţifice este lărgită de la ştiinţele comunicării la istorie, politică şi sociologie, volumul fiind o sursă de informaţii actualizate atît pentru studenţii de la facultăţile de jurnalism şi istorie, cît şi pentru cercetătorii şi profesioniştii din cele două domenii.

Din cuprins:
O istorie a relaţiei presă – putere politică

• Dimensiunea conceptuală a propagandei

• Formele şi funcţiile cenzurii • Instituţiile cenzurii în comunism • Controlul surselor externe de informare

• Implicarea lui Nicolae Ceauşescu în activitatea publicaţiilor

• Cultul personalităţii reflectat în conţinutul publicistic

• „Biblia” cenzurii comuniste • Direcţia Securităţii Statului şi Dosarul de obiectiv „Presa scrisă” • Controlul editorial

• Tirajele ziarelor de partid, între strategia politică a partidului şi cererea populaţiei

Emilia Şercan este jurnalist de investigaţii şi lector la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii din Bucureşti.

A început să lucreze în presa locală în 1996. Din 2000, activează în presa centrală, mai întîi la Curierul Naţional, la Evenimentul zilei, apoi în grupul de presă Realitatea-Caţavencu.

Încă de la începutul carierei profesionale a ales presa de investigaţie, unul dintre cele mai complexe şi solicitante domenii jurnalistice, pe care acum îl aprofundează şi sub aspect teoretic din postura de cadru didactic.

FFRAGMENT

Controlul social în statele comuniste

Scopul urmărit de liderii comunişti din ţările blocului socialist a fost impunerea unui nivel de conformism social în rândul membrilor comunităţilor, care să permită remodelarea unei societăţi întregi, a unui nou tip de personalitate umană, a concepţiilor referitoare la relaţia dintre individ şi societate şi să impună noi modele de relaţii sociale. La baza proceselor de dezvoltare a societăţilor socialiste s‑a aflat ideea creării „omului nou”, scopul fiind „orientarea comportamentului oamenilor într‑un sens conform cu necesităţile menţinerii societăţilor respective” (I. Drăgan, 1980, p. 141). Societăţile sau grupurile sociale formate şi organizate după anumite seturi de reguli, norme şi valori ajung să dezvolte „o schemă a vieţii colective, fiecare om ştie să se comporte în anumite situaţii, ştie ce aşteaptă de la el ceilalţi membri ai colectivităţii şi ştie la ce reacţii se poate aştepta în urma acţiunilor sale” (J. Szczepanski, apud I. Drăgan, 1980, p. 140). Privit din această perspectivă, controlul social poate fi analizat ca acţiunea de impunere şi perpetuare a unor reguli sociale de către clasa conducătoare şi de respectare a acestora de către individ şi societate în ansamblul ei, dar şi ca o relaţie între norme şi sancţiuni.

În interiorul societăţilor socialiste, controlul s‑a manifestat sub forma unui sistem complex de norme, dispoziţii şi acţiuni la toate nivelurile sociale. În Republica Socialistă România exista control de partid şi de stat, control de calitate în întreprinderi, control muncitoresc, unităţi de control ale oamenilor muncii, toate dedicate să vegheze la asigurarea muncii şi producţiei societăţii socialiste (I. Drăgan, 1980, p. 142). Controlul individual era atributul organismelor învestite cu competenţe punitive, precum Miliţia, Parchetul sau Securitatea. În această lucrare lansăm ideea că presa a fost una dintre componentele mecanismului de control social, însă vom aprofunda maniera în care ea însăşi a fost supravegheată de către puterea politică pentru a putea exercita controlul social. Înglobând presa în categoria instrumentelor prin care s‑a realizat controlul social, acest concept poate fi interpretat ca suma eforturilor statului socialist pentru menţinerea ordinii sociale.
Noţiunea de control social a fost explicată şi justificată de cel mai înalt organism de conducere al PCR, Comitetul Central (CC), în Hotărârea cu privire la creşterea rolului şi răspunderii organizaţiilor de partid şi de stat, de masă şi obşteşti, a uniunilor de creaţie, a conducerilor colective ale redacţiilor, Radioteleviziunii, editurilor, caselor de filme, instituţiilor de spectacole în activitatea de informare şi educare a oamenilor muncii, adoptată în cadrul Plenarei CC al PCR din 28‑29 iunie 1977. Prin acest document, presa a fost inclusă printre instituţiile implicate în procesul de control prin trecerea unor funcţii şi atribuţii ale statului în seama organismelor obşteşti „ca expresie legică a mersului nostru înainte, pe calea socialismului şi comunismului” (apud I. Drăgan, 1980, p. 144). La Plenara unde a fost votată această hotărâre a fost anunţată desfiinţarea oficială a Comitetului pentru Presă şi Tipărituri, adică instituţia Cenzurii, unul dintre cele mai puternice instrumente de control al presei, astfel că diseminarea unor funcţii şi atribuţii ale statului către organismele obşteşti poate fi interpretată ca o măsură de responsabilizare socială la scară largă. În document se specifica şi necesitatea impunerii unui „sistem calitativ nou de exercitare a controlului social prin participarea directă şi conştientă a colectivităţilor sociale, a opiniei publice, a maselor de oameni ai muncii, a organizaţiilor sociale şi obşteşti” (apud I. Drăgan, 1980, p. 144).

G. Gurvitch a identificat trei elemente ale controlului social: sursele, formele şi mijloacele. Sursele sunt descrise ca instanţele care gândesc şi concep noţiunea de control, fiindu‑le recunoscute capacităţi de reglementare doar în măsura în care acţionează asupra atitudinilor şi opiniilor. Formele reprezintă organizaţiile sau modalităţile prin intermediul cărora se manifestă controlul: instituţiile politice, religioase, juridice, economice, ceremoniile, prestigiul, tabuurile, spiritul conformist, opinia publică, normele sau moravurile. Mijloacele sunt instrumentele de presiune psihologică, precum sancţiunile, recompensele, condamnările sau încurajările, folosite conştient sau inconştient de către surse pentru a‑i influenţa pe indivizi să adopte o anumită conduită (apud I. Drăgan, 1980, p. 146).

Dacă este să analizăm relaţia putere‑presă prin prisma elementelor ce conturează ideea de control social propuse de Gurvitch, atunci instanţele care concep controlul pe baza unor fundamente ideologice de gândire sunt Partidul Comunist şi statul; formele de control cu scopuri propagandistice sunt reprezentate de instituţia Cenzurii, dar şi de Secţia de Presă a CC al PCR sau direcţiile centrale şi locale de Propagandă şi Agitaţie ori chiar Comitetul Central al Partidului; iar mijloacele sunt întruchipate de actul de control în sine. ("Cultul secretului. Mecanismele cenzurii în presa comunistă", Editura Polirom)