Cum citim un roman?

Iată o întrebare aparent simplă, la care toţi credem că ştim să răspundem.

Dintotdeauna mi-a fost frică de întrebările simple. Cum par să fie, de exemplu, acelea de la testele de inteligenţă. În cazul întrebării din titlul articolului, dificultatea ascunsă a răspunsului este de un tip special: nu ţine nici de logică sau de bunul-simţ, nici de informaţie stricto sensu.

Cu alte cuvinte, nici de natura, nici de cultura umană. De ce ţine, totuşi? Lato sensu, ţine de cultură. Însă nu în mod direct, precum, să zicem, ţine de cultura noastră lingvistică să cunoaştem înţelesul celor două expresii latineşti pe care le-am subliniat sau să folosim forma corectă a celei de a doua şi nu pe aceea, întâlnită deseori, largo sensu.

Poate că ar fi potrivit să vorbim de o deprindere intuitivă, dobândită prin experienţă proprie de lectură. Se poate şi învăţa, desigur. Însă partea care se învaţă nu garantează aplicaţia în toate cazurile posibile. Rămâne loc pentru descoperiri pe cont propriu sau pentru confuzii.

Întrebări folositoare, întrebări greşite

Am profitat la un moment dat, în cariera mea de profesor de literatură, de efectul euristic al unor asemenea situaţii. Dar, înainte de a le pune întrebări (aparent simple!) studenţilor, aveam grijă să le furnizez anumite date legate, în cazul de faţă, de tipurile de roman pe care le întâlniseră, chiar fără să fi fost ei înşişi conştienţi de diferenţă.

Le atrăgeam, bunăoară, atenţia că romanele în care acţiunea ne este relatată la persoana a treia şi cele în care ne este relatată la persoana întâi comportă abordări diferite: cititorul nu-şi pune neapărat cu privire la toate aceleaşi întrebări şi nici nu se poate aştepta la aceleaşi răspunsuri.

Există întrebări de pe urma cărora nu putem trage niciun folos în înţelegerea romanului sau chiar întrebări greşite, care conduc la răspunsuri greşite.

Două erau exemplele mele favorite, având în vedere (în cazul în speţă, căci existau, fireşte, nenumărate altele) particularităţile diferite ale romanelor la persoana a treia, cu narator impersonal şi omniscient, şi ale romanelor la persoana întâi, cu narator care e de obicei şi un personaj identificabil.

Discutam romanul lui G.Ibrăileanu, „Adela", roman la persoana întâi, în care naratorul este unul dintre protagonişti, doctorul cvadragenar Emil Codrescu, îndrăgostit de mult mai tânăra Adela. Le ceream studenţilor să facă un portret al tinerei femei (Adela fusese măritată şi divorţase după două săptămâni).

Fără excepţie, Adela le apărea ca o făptură încântătoare, dulce şi suavă ca o garofiţă. Îi întrebam pe ce se bazează. Se bazau pe felul în care o vedea Codrescu, dar îl interpretau ca şi cum naratorul ar fi fost acela impersonal şi total creditabil din romanul la persoana a treia.

Nu păreau conştienţi de faptul că naratorul era un bărbat îndrăgostit şi complet lipsit de experienţă erotică. Nu se întrebau dacă el nu cumva se înşală. Nu luau în discuţie mariajul neobişnuit de scurt al Adelei şi nici eventualitatea ca divorţul să fi fost din vina ei. Ideea că n-o putem portretiza în mod clar pe Adela li se părea ciudată.

Ela îl înşela pe Gheorghidiu?

După un timp, verificam ce înţeleseseră, întrebându-i dacă socotesc că Ela îl înşală pe Gheorghidiu în romanul lui Camil Petrescu, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război".

Răspunsurile erau împărţite şi clare: da sau nu. Puţini erau aceia care ştiau că răspunsul este ipotetic, de vreme ce naratorul este Gheorghidiu însuşi, un bărbat gelos din cale afară, ale cărui constatări puteau fi foarte bine subiective şi tendenţioase.

Cu atât mai mult cu cât el e martor doar la scene de cochetărie, în public, ale nevestei, care pot spune totul sau nimic.

Mi-am dat seama că explicaţiile mele îi convingeau pe cei mai mulţi, dar că puţini erau aceia care profitau de ele când citeau un alt roman de acelaşi tip, ca să nu spun că erau şi destui gata să se complice punând întrebări precum cele de mai sus la lectura unor romane obiective.

Vă daţi seama cât de pretenţios şi caraghios suna întrebarea dacă Ion al Glanetaşului o iubea sau o ura pe Ana. Cum citim un roman e o întrebare simplă, dar cu un răspuns complicat.

"Adela le apărea ca o făptură încântătoare, dulce şi suavă ca o garofiţă. Îi întrebam pe ce se bazează. Se bazau pe felul în care o vedea Codrescu, dar îl interpretau ca şi cum naratorul ar fi fost acela impersonal şi total creditabil din romanul la persoana a treia."

"Puţini erau aceia care ştiau că răspunsul este ipotetic, de vreme ce naratorul este Gheorghidiu însuşi, un bărbat gelos din cale afară, ale cărui constatări puteau fi foarte bine subiective şi tendenţioase."