Cărţi

articolul anterior articolul urmator

Cum începe un nou roman (pagini în lucru)

2
3 Jan 2020 09:36:05
Dinu Săraru

Am scris primul meu roman, publicându-l în foileton în paginile revistei Flacăra lui Adrian Păunescu. Când am publicat primul foileton, nu aveam scrise decât acele şapte prime pagini, cât îmi permitea spaţiul revistei, şi care se terminau cu anunţul ”va urma”.

Din ce avea să urmeze, n-aveam scris niciun rând. Mi se împlinise visul de a tipări romanul în foileton, cum se făcea pe timpuri, dar la trezirea din visul fericit, n-aveam, repet, scris niciun alt rând. La primul sfert al romanului, cât aveam, de fapt, scris din el, cenzura de partid la cel mai înalt nivel mi-a ”interzis” romanul şi Păunescu, obligat să facă din Flăcăra doar un săptămânal social-politic, fără acces la literatură şi artă.

În era nouă postsocialistă, a libertăţii capitaliste, m-am hotărât şi am fost ajutat de Adrian Sârbu să încep primul roman din Trilogia Ciocoilor, publicându-l în foileton în ziarul Financiar, împlinându-mi visul de a publica, aşa cum făcuse Hemingway cu povestirea ”Scurta viaţă fericită  a lui  Francis Macomber”, într-o publicaţie în care paginile povestirii erau străjuite de reclama cauciucurilor uriaşe ale maşinilor americane de teren.

Exact ca în dictatura comunistă, un înalt demnitar al ţării, pe care aveam apoi să-l cunosc îndeaproape şi să-l admir, cum o fac şi astăzi şi să-l preţuiesc pentru atenţia cu care m-a înconjurat, instalându-mă mai târziu în fotoliul lui Ion Ghica, marele director al Teatrului cel Mare, aşadar înaltul demnitar, descoperindu-se descris în paginile romanului din foiletonul publicat în ziarul Financiar, i-a cerut, hotărât, patronului ziarului, întâlnit la Paris, să oprească foiletonul.

Era exact clipa pe care o trăisem în plin socialism cu ”Nişte ţărani”.

 - Te rog, dragă Dinule, am auzit vocea lui Adrian Sârbu în pâlnia telefonului, de la Paris, să amânăm macar pentru două săptămâni, până mă întorc eu, continuarea foiletonului.

Aşadar, după finalul cu ”va urma”, n-a mai urmat nimic. Iată-mă acum, la 88 de ani, în împrejurarea de a publica începutul romanului la care lucrez acum, pe platforma online a ziarului Adevărul. Despre titlul romanului şi alte amănunte, cu o ocazie viitoare.*

Cum începe un nou roman

”La treisprezece ani, în chiar noaptea dinaintea zilei de naştere, a sărit pentru prima dată pe fereastra cămăruţei sale din capătul apartamentului familiei situat într-un bloc construit primul cu faţa spre mare, şi, fulgerător, a prins în braţele de copil de o fragilitate de pasăre orfană burlanul care cobora de la etajul şapte până în pragul uşii de intrare, într-o clipă a fost jos pe trotuarul îngust mărginit brutal de un gard de fier forjat din care ieşeau, din doi în doi metri, săgeţile ascuţite ale stâlpilor de susţinere. Lipită şi ea de burlan, o băncuţă de lemn străjuia intrarea modestă până la treptele căreia ajungeau ameninţătoare în timpul furtunilor valurile mării dezlănţuite. La 3 noaptea nu era, desigur, nimeni să exclame în faţa echilibristicii acestui pui de pasăre, cum mai ziceam, orfană şi agitată ca şi când ar fi prevăzut totul cu siguranţă din clipa deciziei evadării, abia recunoscuta încă elevă domnişoara Lena (diminutivul numelui) a început să îşi aşeze ţinuta, care putea să apară oricui răvăşită, deşi era robită vestimentaţiei rock la modă atunci chiar şi în oraşul de provincie altfel cu mari perspective maritime, în care eroina noastră îşi începea viaţa forţând o maturitate izbitoare, prin contrast cu ceea ce s-ar fi putut numi smerenia unei fiinţe care ar mai fi avut de aşteptat până la a fi lăsată să treacă singură o stradă fără semafor.

Rock însemna atunci, în oraşul acela, o tunsoare căprită băieţeşte, cu un breton agresiv care să-i împiedice fluturarea genelor, lungi şi frumoase şi blânde cum au, începând de copil, atâtea femei până la senectute, ascunzând viclean o ambiţie nemăsurată de a provoca viaţa şi de a învinge cu orice preţ apelând insurgent la ideea de libertate fără margini. Peste breton rotunjea dulce căpşorul de copil o banderolă neagră din garderoba unui viking cunoscut din filmele la modă în mediile tinere atrase de filozofia confuză a termenului sau a doctrinei sans rivage. Pe obrajii, de asemenea de copil încă prizonier aparent sigur al duioşiei adolescenţei pure, îşi pictase cu grijă studiindu-se în oglinda de pe noptiera cămăruţei de elevă la mijlocul anilor unui liceu cu pretenţii umaniste, slujit de dascăli depăşiţi şi stânjeniţi de viteza cu care se producea în universul elevilor o maturizare forţată pedestru cu accente licenţioase şi cu brutalităţi care îi cuprindeau, îngrijorându-i şi pe profesori, şi cu manifestări de intimitate promiscuă desfăşurată pe sub băncile în care fetele şi băieţii stăteau atât de aproape şi atât de reciproc provocatori. Domnişoara Lena îşi pictase şi pe frunte şi pe bărbie şi pe umerii obrajilor, în culori violente, roşu, albastru, violet, linii întrerupte dintr-un zig-zag ilogic, şi chiar unghiile degetelor, filigranate acestea, şi le vopsise într-un violet sidefat, agresiv. Purta o geacă de blugi cu care puteai să crezi că fusese măturat multă vreme trotuarul îngust din faţa blocului, ruptă intenţionat în coate şi cu una din manşete sfâşiată până la umăr, iar pantalonii, de asemenea de blugi prespălaţi până la epuizare şi până la ruperea ţesăturii încât lăsau în atâtea locuri să se vadă culoarea pielii genunchiilor, a pulpelor şi a coapselor, zdrenţuiţi deasupra unor adidaşi galben aprins, cu şireturi verzi, înnodate în multe ochiuri ca petalele unei flori crescute nătâng.

Repede îşi pusese, ştia ea sigur, la punct şi în ordine ţinuta rock, şi din unul din buzunarele gecii rămas încă nesfâşiat, scosese liniştită, convinsă că totul e în ordine, un pachet în care mai rămăseseră trei ţigarete, şi cu o brichetă de plastic roşie îşi aprinsese una, pregătită să savureze fumul aţâţător de tabac Gitanes. Din păcate, îşi dovedise iar că nu putea suporta fumul, se înecase brusc cu ardeiul lui şi trebuise să tuşească forţat, ridicându-se chiar în picioare de pe bancă, încât nu-i mai ajungea aerul ca să respire salvator. Nu putea fuma. Dintre viciile asupra cărora era hotărâtă, la cei treisprezece ani, să se repeadă, tutunul a fost primul care i-a arătat că nu îl va putea învinge, însă la treisprezece ani reuşise totuşi să facă din îmbrăţişarea cu un coleg rock  primul contact cu vigoarea încă adolescentă a unui bărbat, rămânând totuşi cu un sentiment nelămurit, fiindcă totul se terminase prea repede şi se putea spune la jumătatea drumului. Îi rămânea încă mult până să descopere libertatea sexualităţii precoce. Aruncase aşadar ţigara pe trotuar şi o zdrobise cu ură cu tocul pantofului adidas galben, şi se aşezase să-şi aştepte confraţii, pentru că ceasul cercetat îi arăta că se grăbise şi venise la întâlnire cu aproape trei sferturi de oră mai devreme. Îi rămânea priveliştea mării acelor zori de la începutul lui martie, când norii goniţi de vântul lui martie treceau ameninţători peste paloarea unei luni altfel imense, care atunci când scăpa la lumină făcea să strălucească în mijlocul mării argintul spumei valurilor înverşunate.

Din stânga blocului, ca şi când s-ar fi desprins, dezlipindu-se de trunchiul palmierului care se ridica la peste trei metri înălţime, cu frunzişul ars de secetă de culoarea aramei bătute şi năpădite de verdele zincat al fructelor care aici n-aveau să ajungă să se coacă niciodată, venea spre ea furişat, călcând pe vârfurile bocancilor, înalt, cu şireturile înnodate dezlânat şi curgând spre carâmbi, prietenul cel mai bun al fetiţei, căci aşa îi spunea el, fetiţa mea, însemnând de fapt iubita mea, un băieţandru de numai cincisprezece ani, deşirat şi subţire şi atletic totuşi ca un jucător junior de baschet, Andrei, colegul de liceu din clasa a şasea, îmbrăcat în blugii cunoscuţi prespălaţi ai tineretului acelui timp câştigat fulgerător de uniforma cowboy cu o geacă ce se dovedea mai scurtă decât ar fi trebuit, cu mult deasupra mijlocului trupului său şi cu mânecile şi ele mai scurte, geaca clasică pusă peste un tricou roşu aprins pe pieptul căreia fusese imprimată  cuvântul Love. Gâtul lung care îi făcea şi mai deşirată înălţimea, cu vinele groase susţinând maxilarul prelung şi capul întreg pe care stătea răvăşit, ca o perucă uzată de atâta purtare, cu părul fuioare gălbui gri, vopsite o dată în culoarea paiului de grâu, dar fără breton, însă deasupra frunţii cu cârlionţi, aceştia aproape aurii încă, făcuţi sigur cu o maşină electrică la coafor. Faţa prelungă, fruntea neobişnuit de înaltă, sprâncenele galbene pai, subţiri, genele la fel, albe nefiresc ca şi când ar fi fost de curând decolorate, şi obrajii neraşi dar se vedea bine că fuseseră provocaţi să fie năpădiţi de rădăcinile bărbii rase înainte de vreme. Era, însă, în toată dezordinea frapantă a chipului său o frumuseţe stranie, deşucheată, şi tot timpul chipul său sugera ideea că băiatul abia fusese smuls cu forţa, cu insistenţă, cu ameninţări dintr-un somn adânc de beţie, în care cad după petreceri prelungite cei care se grăbesc să o ia înaintea timpului şi să facă vizibilă oboseala unei vârste de care erau încă departe, ei prizonieri ai unei frăgezimi adolescente şi până la urmă neliniştitoare pentru cei care îi priveau şi ştiau bine câţi ani au cu adevărat.

  • Andrei! spuse fetiţa, numai simţindu-i în ultima secundă apropierea şi se şi ridică, aruncându-i-se în braţele lungi, cu palmele ca nişte lopeţi late şi degete trimiţând la arcuirea acestora deasupra clapelor unui pian care şi începuse să sune în urechile ei, aţâţând-o cu melodia care îi făcea fericiţi când se îmbrăţişau: Arrivederci Roma, un cântec care îşi prelungea existenţa din epoca filmului neorealist şi le transimtea instantaneu amintirea poveştii din Hoţii de biciclete, peliculă văzută împreună în cinematograful de la marginea mării din Sala fostului Cazinou, din care mai rămăseseră acum ruinele unei arhitecturi baroci ambiţioase părăsite şi lângă care fusese construit blocul paralelipipedic cu şapte etaje, cu apartamente improvizate de două sau trei camere, sau pe unele culoare cu garsoniere sărace, camere unice în care se intra direct fără niciun vestibul pregătitor. Era blocul zidit la repezeală şi pus la dispoziţia docherilor care lucrau în portul de mărfuri şi el părând lărgit improvizat la poalele unui mal spart sau ca şi când ar fi fost spart la nevoie şi apărat de grămezi de stafilopozi de beton aruncaţi la întâmplare din cer şi în care marea izbea încă neputincioasă.
  • Andrei, zise fetiţa, ai venit! Mi-a fost frică, te rog să mă crezi, că nu te vei putea scula atât de devreme, iar eu nu am putut să adorm nici o clipă. Ai venit! zisese ea iar, ca şi când ar fi fost salvată dintr-un naufragiu, şi cuibărindu-se la pieptul lui, dacă i-ar fi privit cineva, nu şi-ar fi dat seama că erau îmbrăţişaţi. Atunci izbucnise din largul mării, care nu înceta să fie nervoasă şi înspumată şi învăluită brusc în întuneric, hula care acoperise şi cerul întreg şi fireşte şi luna, şi singurul reper care rămânea pentru ei în îmbrăţişarea lor, mai mult înfricoşată decât fericită, nu era decât briza rece însoţită de spicul ascuţit, usturător, pieziş, al unui început de ploaie furioasă aşa cum sunt ploile la sfârşitul lui martie, care te fac să crezi că primăvara bănuită şi aşteptată şi sperată a rămas încă ferecată în braţele iernii, fiindcă şi frigul care creştea, sporea aşa cum se întâmplă în apropierea zorilor, când de fapt şi mor cei fără adăpost, chirciţi pe băncile din parcuri sau iluzionaţi de ocrotirea scărilor de piatră dinaintea blocurilor şi clădirilor.

Ţinându-se de mână strâns, izbucniră în acelaşi timp prin ploaia piezişă pe străzile încă rămase nepavate ale marginilor acelui oraş, cotropit încă de grădini cât palma, pe care o lume săracă se chinuia să le facă de zarzavat, pe lângă zaplazuri mărunte, cum au toate mahalele în provincie, şi, strecurându-se pe lângă acestea, ajunseră chiar în marginea mării, ascunzându-se în hangarul părăsit de la sfârşitul războiului de ani de zile, unde fusese abandonat fuselajul unui avion de vânătoare din cel de-al Doilea Război Mondial, rămas ca prin minune intact, ocrotit de furi care şi ei, în tinereţea lor, în copilăria lor, se furişaseră şi se ascunseseră în el, şi se instalară amândoi pe scaunele din faţă, ce mai rămăsese din ele, scheletul de metal şi pernele de piele jupuite, ea pe locul pilotului, el pe locul secundului care poate că fusese şi radiotelegrafistul, şi, îmbrăţişaţi, priveau pe fereastra oarbă  a fuselajului, loviţi din când în când, ca de nişte alice de gheaţă, de stropii ploii de la începutul acelui martie ce părea să nu se poată desprinde din braţele crivăţului ameninţător cu zăpada mieilor.”  

Exact şapte pagini de maşină de scris, câte cuprindea noul foileton al romanului ”Nişte ţărani”.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

2 Comentarii

Radu Mircea
3.01.2020, 12:43:23

Comentariu considerat abuziv.

Radu Mircea
3.01.2020, 15:42:02

# Am inteles domnu' moderator . Hai sa reformulez mai ortodox : Paralela cu Hemingway este inoportuna si total neindicata . Calibrul celor doi fiind incomparabil . Acu' e bine domnu' moderator ??? LA MULTI ANI !!!