Cum am scris nuvela „Un fluture alb cu sânge pe aripi”

Apariţia în limba italiană, la Editura „Criterion” din Milano, a nuvelei „Un fluture alb cu sânge pe aripi”, prin iniţiativa şi stăruinţa îndârjită a doamnei Nicoleta Călina Presură, conferenţiar universitar de limba italiană la Universitatea din Craiova, care a şi tradus inspirat pomenita nuvelă, colaborând cu trei universitari din Torino, unde şi-a dat şi doctoratul.

Unul dintre aceştia fiind şi profesor în România la Universitatea din Constanţa, predând italiana şi învăţând, în acelaşi timp, foarte bine limba română, această apariţie m-a îndemnat, nonagenar fiind, să spun că bucuria pe care o trăiesc mi-a lungit viaţa măcar cu o zi şi m-a îndemnat să spun astăzi cum am scris povestea.

Într-o vară din anii ’80, într-o zi când, sub Măgura Slătioarei, înfloriseră teii şi îmbălsămaseră cerul cu parfumul lor fermecător, a venit în vizită de la Radio Bucureşti, pentru un interviu, doamna realizatoare Victoria Andrei, o doamnă frumoasă în toată puterea cuvântului, o voce de aur a postului naţional de radio. Atunci am chemat un flăcău din sat pentru că teii din curtea conacului erau atât de înalţi, încât nicio scară nu ajungea până la florile lor, şi l-am pus să taie cu grijă o creangă întreagă din care să culegem şi noi ca dintr-un ceainic uriaş florile. Tot atunci am plecat cu doamna Victoria Andrei spre Vioreşti, să-i arătăm bisericuţa vestită, legendară, cu celebra Friza a Potecaşilor, pictaţi sub streşinile ei de şindrilă.

La întoarcere, am oprit maşina peste apa Cernei, care despărţea bisericuţa de Măgura Slătioarei, în faţa unei fântâni noi, cu binecunoscuta roată şi lanţ cu găleată de lemn, cu care se scotea apa rece ca un cristal de gheaţă din adâncul fântânii. Ne-a întâmpinat, venind la fereastră din dreapta scaunului meu din faţă, pe care se afla doamna Victoria Andrei, şi s-a rezemat cu braţele de fereastra deschisă a uşii şi ne-a urat bun venit o femeie spre 70 de ani, îmbrăcată în tradiţionalul costum vâlcean, cu cămaşa albă cu râuri roşii, şi şorţurile roşii care atârnau peste fusta ei până aproape de pământ.

• Aţi mai venit pe la noi, domnule Dinule? Şi m-aţi găsit nepregătită. Dar aţi venit bine pentru mine, fiindcă azi se împlineşte un an de la moartea lui Dumitru, bărbatul meu cu care am trăit 50 de ani de viaţă.

Şi din clipa aceea, o oră şi jumătate nu am mai auzit nici clipocitul apelor Cernei şi nici zumzetul harnicelor albine. S-a lăsat o linişte ca un frig şi în mine, şi în doamna Victoria Andrei, şi în soţia mea Viviana, care încremenise în scaunul din spate. Şi a curs cu un glas, care ne-a tulburat atât de adânc, pe care nici pe acela nu l-am mai auzit până atunci niciodată, un glas care a curs ca o litanie viaţa acestei femei cu Dumitru, 50 de ani.

Nu-mi amintesc acum limpede decât cuvintele din final şi din finalul poveştii:

• L-am găsit ostenit de viaţă pe piatra de moară pe care s-a aşezat să se odihnească pentru ultima dată, senin şi cuminte.

Cinci ani la rând am visat această litanie, această spovedanie, acest prohod al ţăranului român. Cinci ani la rând m-am chinuit nopţi întregi să găsesc cheia scrierii acestei poveşti. Şi într-o dimineaţă din octombrie 1987, m-am aşezat la maşina de scris din faţa ferestrelor mele dinspre Măgura Slătioarei şi am auzit glasul acestei femei, cutremurător, şi nu-mi ajungea timpul să mă ţin cu clapele maşinii de scris de acest glas.

Trebuie să mai spun acum că am fost toată viaţa obsedat în Trilogia ţărănească, începând cu romanul „Nişte ţărani”, să descriu cum moare ţăranul român. Şi chiar am scris Prohodul din Vinerea Patimilor şi moartea ţăranului.

Anunţând în presă că am scris o povestire intitulată „Cum mor ţăranii”, am primit un telefon de la scriitorul Ion Lăncrănjan.

• Dragă Dinule, te rog să schimbi titlul povestirii tale pentru că şi eu am sub tipar un roman întreg intitulat „Cum mor ţăranii”. Schimbă, te rog, titlul povestirii tale.

Atunci m-am gândit la un titlu nou şi mi-am adus aminte că în povestirea mea se afla, cum a fost şi adevărat, în ultima zi de viaţă a eroului meu, un fluture alb cu două bobiţe roşii, ca de sânge, pe aripile lui imaculate.

Aşa a şi fost, repet, în ultima lui zi de viaţă, cum am aflat chiar din gura soţiei eroului meu, Dumitru. Fluturele magic a intrat în bucătăria de vară de sub casă, când Dumitru s-a aşezat să mănânce trei ouă în tigaie şi nu a mai avut poftă, înainte de a pleca să taie în lunca Cernei cingători din nuiele de salcie pentru snopii de porumb, care trebuiau aduşi acasă cu carul cu boi.

Fluturele, aşa a fost cu adevărat, a ieşit înaintea lui din cuhnie şi a zburat înaintea lui, printre cârciumăresele roşii, care mărgineau poteca până la poarta şi a ieşit primul pe poartă şi s-a pierdut în văzduh când Dumitru a închis poarta.

Aşa am ajuns la titlul aceste nuvele:

„UNA FARFALLA BIANCA, DAL SANGUE SULLE ALLI”.