Cărţi

articolul anterior articolul urmator

Cunoaşterea inutilă

20
14 Aug 2015 16:52:14
Nicolae Manolescu

Autorul Jean-François Revel exemplifica, în volumul „Cunoaşterea inutilă“, orbirea unei mari părţi a presei de stânga din Franţa şi din alte ţări, SUA, Anglia, Italia, când era vorba de comentarii politice. Informaţi, dar orbi, comentatorii cu pricina.

Am citit recent o carte, în multe privinţe asemănătoare, consacrată eseurilor politice şi ecourilor pe care acestea le-au avut  în stânga, dar şi, mai rar, în dreapta intelectuală din Occident, ale marelui sinolog francez de origine belgiană Simon Leys (1935-2014): „Umbrela lui Simon Leys“, Philippe Rey, Paris, 2015.  Autorul, Pierre Boncenne, este un cunoscut jurnalist şi scriitor francez, care a consacrat în 2006 un studiu similar lui Jean-François Revel, a cărui carte mi-a inspirat, spuneam, titlul articolului.

Între „Cunoaşterea inutilă“ şi „Umbrela lui Simon Leys“ nu e nicio legătură din punct de vedere al subiectului propriu-zis. Simon Leys s-a ocupat toată viaţa de cultura chineză clasică (literatură, artă, tradiţii), ştiind bine limba şi traducând numeroase opere, de la Confucius la Lu Xun, explicând în prefeţe la acestea sensuri rămase de obicei ascunse cititorului european. Odată cu „Hainele noi ale preşedintelui Mao“ din 1971, Leys a început o minuţioasă şi lucidă analiză a maoismului şi a „Revoluţiei culturale“. A publicat şase sau şapte cărţi pe această temă. O cunosc doar pe cea dintâi. „Umbrela lui Simon Leys“, un studiu comparabil ca pătrundere intelectuală şi vigoare stilistică cu acela menţionat al lui Revel, nu numai m-a familiarizat cu ideile sinologului, absolut remarcabile şi exprimate cu un enorm talent de polemist, dar mi-a stârnit interesul (şi ce interes!) pentru felul în care numeroşi intelectuali francezi s-au raportat la Mao şi la „Revoluţia culturală“, aruncându-i lui Leys în cap toate gunoaiele unei orbiri fanatice, datorate nu atât lipsei de informaţie, cât caracterului tendenţios al interpretării. Şi din acest motiv, titlul cărţii lui Revel mi-a revenit în minte: cunoaşterea poate fi deseori perfect nefolositoare.

Stupidităţile unor mari scriitori

Sigur, în pofida aroganţei multora, nici unul din ideologii în chestiune nu cunoştea cultura chineză la fel de bine ca Leys, nici limba, neavând acces decât la comunicatele oficiale ale agenţiei de presă de la Beijing, dar unii vizitaseră China lui Mao chiar în anii „Revoluţiei culturale“ şi ar fi putut vedea cu ochii lor ce se întâmplă. Doar că, orbiţi de cultul Marelui Timonier, refuzau să accepte realitatea. Cărţile lui Leys nu le-au deschis ochii nici când, după moartea lui Mao, adevărul a ieşit la iveală. Au continuat să-l atace cu o ură pe care faptul că dreptate avusese el şi nu ei o explică doar pe jumătate.

Mă voi mărgini în continuare să citez câteva din aberaţiile unor intelectuali francezi de primă mână despre maoism, pe care cartea lui Boncenne ni le oferă din belşug.

Îi fac uitaţi pe comicul Alain Badiou, despre care am tot scris, maoist impenitent şi imbecil până la moarte, pe care unii juni de astăzi de la noi îl arborează ca pe un stindard fleşcăit, pe paranoicul André Malraux, care i-a pus lui Mao în gură fraze niciodată rostite, sau pe italianca Maria-Antonietta Macciocchi, ale cărei consideraţii pe teme date sunt de o stupiditate desăvârşită.

Teorii politice

Dar iată-l pe Roland Barthes, pe care generaţia mea l-a adorat, scriind la înapoierea dintr-o Chină în plină „Revoluţie culturală“: „În China nouă, poporul însuşi este, într-un anumit fel şi clipă de clipă, propriul său teoretician“.

În ce fel este poporul capabil de teorii politice într-o Chină în care toţi vorbesc o singură limbă, aceea de lemn a lui Mao, numai semioticianul francez ne-ar putea spune. Valéry Giscard d’Estaing, viitorul preşedinte al Franţei şi unicul academician dintre preşedinţii hexagonali, îl socoteşte pe Mao un „far al gândirii mondiale“. I-o fi citit „Cărţulia roşie“? Îi fac onoarea de a nu crede. Om de dreapta, director al ziarului „Le Figaro“, prietenul nostru Jean d’Ormesson contribuie şi el la arta omagiului absurd: Mao ar fi „noul Prometeu“. Pe care totuşi nici un Zeus nu l-a pedepsit prinzându-l că se joacă cu focul. Sartre, alt idol al tinereţii noastre (e drept, literare: „Ce este literatura“, „Baudelaire“), afirmă urbi et orbi că „Revoluţia culturală“ a fost ocazia „intrării maselor în viaţa politică“, ceea ce face de dorit o „succesiune de Revoluţii culturale“.

Probabil în acelaşi preţ: o sută de milioane de morţi. Simone de Beauvoir nu se lasă mai prejos după ce vizitează China aceloraşi ani: ea crede că e absolut firesc ca intelectuali de origine burgheză să „facă stagii în fabrici şi la ţară“, nu de alta, dar ca să înveţe să „vorbească maselor pe care le exprimă“. Sau: „E greu de găsit o conducere mai strâns controlată de către bază“. E adevărat că în 1961, cu un lustru înainte de „Revoluţia culturală“, François Mitterrand, nu încă predispus la preşedinţia Franţei, îl numea pe Mao „mare literat cunoscut în lumea întreagă pentru geniul lui aplicat unor opere de doctrină, unor tratate de strategie militară şi unor reverii poetice“.

Dacă s-ar fi referit la reverii politice, aş fi bănuit o undă de ironie care să scadă cu câteva grade temperatura apologiei! Dar fiind vorba de cele poetice, mă abţin de la comentarii. Philippe Sollers, liderul grupului „Tel Quel“, îl aşază pe teoreticianul Mao la capătul unei linii intelectuale care purcede din Sade (!) şi trece prin Mallarmé, Freud şi Joyce, ca să ajungă la Georges Bataille şi Artaud. Puneţi dumneavoastră exclamaţiile de rigoare! Şi dacă remarcaţi cea mai mică legătură între numele citate, vă rog să-mi scrieţi un e-mail. Culmea ridicolului îl atinge, într-un moment de feminism orgasmic, Julie Kristeva, preocupată de sexualitatea maoistă (în general, nu a lui Mao însuşi, care era, oricum, tabu): „N-am impresia că raporturile de reproducţie şi raporturile simbolice sunt reglate în China prin ceea ce noi numim phalic“. Cât despre raporturile de producţie, mult mai dragi marxiştilor şi lui Mao decât cele sexuale, Julie Kristeva nu suflă un cuvânt.

Dacă mai vreţi exemple din puţul gândirii, cum ziceau Caţavencii de altădată, vă stau la dispoziţie. Sau poate, mai bine, se apucă Dan C. Mihăilescu de tradus „Umbrela lui Simon Leys“, tot o dovadă flagrantă că deseori cunoaşterea e inutilă, ca şi cartea lui Revel.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

20 Comentarii

Cristian Saileanu
14.08.2015, 21:29:00

dle manolescu, mari, mari, uriasi scriitori - sadoveanu, marquez, kazantzakis - au fost comunisti... the mind boggles

-2 (4 voturi)
albu gaby
14.08.2015, 22:51:21

Realitatea din China de azi o cunoaste toata lumea, dar degeaba, e o cunoastere inutila. In loc sa incerce sa inteleaga acest miracol, toti incearca sa o denigreze!

-2 (4 voturi)
EX IN
14.08.2015, 23:30:21

„o dovadă flagrantă că deseori cunoaşterea e inutilă, ca şi cartea lui Revel.” Aşa devin, după unii critici literari, Cărţile INUTILE ! Într-un anume moment istoric, într-un anumit mediu social-politic-cultural IRONIA elefantă produce dezastre incomensurabile ! Dar deşteptul se (re) cunoaşte de la o Poştă ! EXACT aşa şi cei mai Celebri Critici Literari Autohtoni, unii azi „migraţi” nu doar la Paris, cei mai mulţi aderenţi ai Schimbării la Faţă a Comunismului AU DISTRUS Literatura românească, şi mai ales POEZIA !

0 (4 voturi)
Illusive Man
15.08.2015, 00:08:29

First, https://www.youtube.com/watch?v=if-UzXIQ5vw Then second, https://www.youtube.com/watch?v=Jat8SC_RoR0 third, https://www.youtube.com/watch?v=6YQPCK1KCLk I have a dream...You have a dream....Let all hack our dreams

Illusive Man
15.08.2015, 00:44:33

I forgot dude.... https://www.youtube.com/watch?v=-I3xWnwCsxE One day....Dude!!! The free world...As an archetype!!! Sau preferati?!?!? A lui ( Nicolae Manolesc ) sa fie slava si marirea, acum si pururea si in vecii vecilor... Amin....

Vezi toate comentariile (20)