Cărţi

articolul anterior articolul urmator

Dan C. Mihăilescu, critic literar: „Plecăciune, boier dumneavoastră, Neagu Djuvara“ INTERVIU

19
19 Aug 2016 21:56:17
Autor: Ana-Maria Onisei
Dan C. Mihăilescu
Dan C. Mihăilescu

PORTRET Înaintea aniversării lui Neagu Djuvara, care împlineşte 100 de ani pe 31 august, Dan C. Mihăilescu vorbeşte despre momentele-cheie din biografia istoricului, precum şi despre ideile, opiniile, obsesiile acestuia legate de trecut şi de lumea contemporană.

„Mai întâi m-a cucerit personajul Neagu Djuvara. Un ADN cu blazon de boierie sadea pe linie maternă şi ighemonikon diplomaticesc dinspre tată, plus fibra armânească la care balcanismul aburos caţaonic din vinele mele a percutat euforic fără ezitare. Diplome sorbonarde în Istorie şi Drept. Patriotic-romantice înrolări ofiţereşti pecetluite cu subtile misiuni politice de anvergură naţională (şi consecinţe continentale) la nici treizeci de ani. Studii căftănite de Raymond Aron. Un exil împănat instituţional cu mult disputatele conturi prevăzător alimentate de „bietul“ Ică Antonescu, dar şi cu Cioran, Eliade, Vişoianu, Brutus Coste, Ionesco... Abordări ale istoriei la nivel de Toynbee, dublate de misiuni secrete şi comandouri paraşutate, ambiguu păstorite de spionajul francez şi american“, spune criticul Dan C. Mihăilescu, despre istoricul Neagu Djuvara, care împlineşte 100 de ani pe 31 august. Celebrul istoric şi diplomat este născut după calendarul vechi pe 18 august 1916, iar după cel nou pe 31 august 1916. Cu ocazia aniversării acestuia, la Editura Humanitas apare volumul „444 de fragmente memorabile ale lui Neagu Djuvara“, o antologie de Oana Bârna şi Cătălin Cioabă, care reuneşte cele mai  frumoase fragmente semnate de Neagu Djuvara de-a lungul timpului, precum şi textele mai multor personalităţi româneşti despre Djuvara, printre care Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapivici, Dan C. Mihăilescu.

„Weekend Adevărul“: Vă mai amintiţi momentul când l-aţi citit pentru prima dată pe Neagu Djuvara?

Dan C. Mihăilescu: De citit, prima carte citită a fost „Între Orient şi Occident“, subiectul fiindu-mi încă din studenţie una dintre cele mai stabile obsesii. Pe urmă, recunosc sincer, ca diletant în materie, parte din teoriile şi convingerile istoricului m-au cam lăsat în ceaţă. Dar, ca şi în cazul multor cărţi ale lui Lucian Boia - deopotrivă admirate şi contestate public -, mie provocările mi s-au părut întotdeauna benefice. Câtă vreme sunt făcute cu bună credinţă, ele ar trebui acceptate la fel. Şi deci discutate la rece, cu argumente, bun simţ, voinţă de adevăr, fără politizări şi populism. Iconoclastia e la fel de periculoasă ca iconodulia, după cum relativismul poate foarte repede să devină un nou absolutism. Însă ce m-a câştigat irezistibil din capul locului a fost calitatea memorialistului.

V-aţi întâlnit, l-aţi cunoscut personal?

Am dat mâna cu Neagu Djuvara când a apărut ediţia Humanitas a „Amintirilor din pribegie“. Naturaleţea tonului, directeţea verdictelor, francheţea cu care-şi asumă meandrele destinului, ca să nu mai spun de varietatea – ba, pe alocuri, chiar stranietatea – acestor meandre, totul m-a captat. Şi în special privirea aproape carbonizată a fostului diplomat interbelic la revederea României după deceniile ceauşiste. Ţin minte şi acum câteva fraze : „Aveam simţământul că s-ar fi schimbat profilul etnic al românului. Nimeni nu zâmbea pe stradă. Crezusem, în naivitatea mea, că Ceauşescu reprezenta un tip rarisim...Acum îmi apăreau ceauşeşti la fiecare colţ de stradă“. Regret că nu am avut niciun răgaz de taclale cumsecade, în ciuda multelor lansări de carte la care ne-am întâlnit. Dar mie mi-a fost de ajuns acea strângere de mână, ca să percep fulgerător natura de luptător, virilitatea fermecătoare, pe cât de sigură de sine, pe atât de ghiduşă, comprehensivă, hedonistă şi necruţătoare totodată. Acelaşi tip de energie mi-a străbătut încheietura când am dat mâna cu Valeriu Anania şi Ion Raţiu.

Scrieţi că, după ’89, Neagu Djuvara „ilustra desăvârşit imaginea senectuţii ca libertate jubilativă“. Astăzi, la vârsta de 100 de ani pe care o implineşte, ce cuvinte aţi alege care să-l descrieţi pe Neagu Djuvara în plin secol XXI?

Nu chiar demult am fost fost somat, tot într-un interviu, să rezum toate nevoile, toate priorităţile României într-un singur cuvânt. Iar acesta mi-a explodat instinctiv: rânduială. La fel îmi vine şi acum, vorbind de calităţile lui Neagu Djuvara, să exclam aproape cu exasperare: boierie. Citiţi „Şocul întoarcerii în ţară“, ultimul capitol al „Amintirilor din pribegie“, şi veţi înţelege imediat ce textură umană, solidă şi rafinată, subtilă şi tenace, bazată simultan pe datorie şi plăcere, pe onoare şi dezinvoltură, aveau cei din generaţia lui. Boierie. Adică înţelepciunea cumpănită, vederea atotcuprinzătoare, mersul de stăpân, cultul victoriei, al valorii, tenacităţii şi temeiniciei. În fine, dincolo de acele bune provocări în evaluarea istoriei naţionale, Neagu Djuvara ne mai oferă două calităţi fertil modelatoare. Întâi, admirabilul curaj în asumarea incorectitudinii politice - a se vedea opiniile despre eşuarea multiculturalismului, despre Turcia şi Uniunea Europeană, despre antonescianism, legionarism, autonomia ţinutului secuiesc, Basarabia. De altfel, o mostră elocventă în acest sens a furnizat chiar ziarul dvs., acum vreo şase ani, prin interviul luat de George Rădulescu. A doua virtute modelatoare este însăşi trăirea exemplară a bătrâneţii. Cum bine ştim, la noi pensionarea este îndeobşte resimţită ca anticamera morţii. Or, boieria de care vorbeam ştie să transforme ofilirea fizică în înflorire spirituală, să vadă limitările exterioare ca forme de supremă libertate interioară şi, mai ales, să-şi folosească noua independenţă ca sinceritate percutant-revelatoare.

Neagu Djuvara la 100 de ani

Care aţi spune că sunt ingredinetele care au făcut din Neagu Djuvara un fenomen?

Nu are rost să mai glosez eu, când Andrei Pleşu a rezumat fenomenul cu sinceră şi intens motivată empatie:  Neagu Djuvara, scria el, „a trecut prin tot. Război şi Universitate, aventură şi savantlâc, exil şi repatriere, Europa şi Africa, diplomaţie, filozofia istoriei, spionaj, jurnalistică, Sorbona, Niamey şi Bucureşti, boierie şi sărăcie, profesorat, politică, explozie creatoare după vârsta de 80 de ani, anonimat şi glorie, acţiune, contemplativitate, cordialitate, hazard. De câte ori îl văd, mă contaminez de buna lui dispoziţie, savurez bunele lui maniere şi admir curajul opiniilor sale, adeseori în afara convenţiilor curente. Speră să-şi afle sfârşitul pe un vapor, e ubicuu, tonic, şarmant, distins, fără fasoane, bucuros de glumă şi de tacla”.  Cum altfel să închei de nu cu vechea formulă „plecăciune, boier dumneavoastră“ ?

Spuneţi, referindu-vă la Neagu Djuvara: „A doua virtute modelatoare este însăşi trăirea exemplară a bătrâneţii. Cum bine ştim, la noi pensionarea este îndeobşte resimţită ca anticamera morţii. Or, boieria de care vorbeam ştie să transforme ofilirea fizică în înflorire spirituală, să vadă limitările exterioare ca forme de supremă libertate interioară şi, mai ales, să-şi folosească noua independenţă ca sinceritate percutant-revelatoare“.  Credeţi că este ceva “transferabil”, care poate educa, prin puterea exemplului, sau este o calitate pur şi simplu înnăscută?

Oooo, aici deschidem un subiect delicat, complicat şi infinit controversabil.  Marina Dumitrescu a coordonat recent la editura Baroque un excelent volum colectiv intitulat „Cum (să) îmbătrânim”. Acolo am glosat şi eu, cu sinceră voluptate teoria îmbătrânirii ca eliberare şi bucurie de-a fi, aşa cum am auzit-o prima dată de la Noica şi  Alexandru Paleologu. Sunt 23 de autori – scriitori, preoţi, arhitecţi, gazetari, diplomaţi, profesori universitari, medici etc., de la Teodor Baconschi, Sever Voinescu, Mircea Mihăieş, Matei Vişniec şi Radu Paraschivescu, la Ieromonah Agapie Corbu, Pr. Emanoil Băbuş, Costion Nicolescu, Anca Manolescu şi Sorin Lavric – abordând subiectul din toate unghiurile posibile. Pentru cadrul de faţă, e destul să spunem că trăirea pozitivă a îmbătrânirii ţine de educaţie. Ars vivendi ca premisă pentru ars moriendi. Înţelepţirea începe în adolescenţă prin cunoaşterea de sine şi continuă prin dobândirea cultului slujirii, prin cultivarea virtuţilor, a simplităţii, austerităţii şi generozităţii, prin educaţia estetică, sentimentală, religioasă, civică, senzorială, ştiinţifică, financiară, medicală, gastronomică, turistică. Dacă la toate acestea se adaugă lectura stoicilor şi a marilor moralişti, de la Ecleziast, Epictet şi Marcus Aurelius, la Montaigne, Pascal şi Cioran, atunci poţi să fii aproape sigur că deţii zestrea necesară bunei resemnări.

Cum aţi puncta valorile aristocraţiei reprezentate de Neagu Djuvara şi ce aduc ele societăţii româneşti?

Cum vă spuneam, în cazul lui Neagu Djuvara, fiinţa, destinul, cariera şi bibliografia se petrec temeinic într-o textură boierească. Nu vă ascund că repet - şi subliniez- epitetul cu o doză de sadism ludic, tocmai fiindcă e la modă diabolizarea lui în rândurile anarhismului neobolşevizant care otrăveşte blogosfera. Ca să poţi lucra cu dibăcie în diplomaţie, atât în cuprinsul „vicleimului valah“, cum îi spunea Argetoianu, cât şi în Vestul european ori pe continentul african ; ca să lucrezi cu Raymond Aron la Sorbona după ce ai fost fascinat de Victor Rădulescu-Pogoneanu, să faci contraspionaj între CIA şi SDECE, după ce ai primit misiuni de la Ică Antonescu, să umbli vreo douăzeci de ani printre tuaregi şi dromaderi în Republica Niger, unde devii instructor de echitaţie, dansator frenetic şi actor în piese de Molière şi Ionesco, păşind familiar inclusiv în Salonul Oval de la Casa Albă, find apoi de trei ori premiat de Academia Franceză... Ei bine, orice s-ar spune, aşa ceva presupune o înzestrare cu totul aparte. Cum să nu exulţi, ca spectator, în faţa unui asemenea spectacol existenţial?

Vă referiţi la „Amintirile din pribegie“ ca la un etalon pentru dumneavoastră şi pentru cititor. Care ar fi primele trei poveşti care v-au rămas cel mai puternic în minte din pracursul „Amintirilor“?

Prima lecţie vine din sfatul uriaş al mamei, odată fiul plecat în Apus, iar România intrase în lagărul sovietic : „Mai bine te faci hamal la Paris decât să te întorci în ţară“. Asta spune totul despre ce va să zică neamul Grădiştenilor ca nod în acea textură minunată de „Ghiculeşti, Câmpineni, Dudeşti, Văcăreşti, Goleşti, Brâncoveni, Cantacuzini, Basarabi şi Muşatini”, cum notează Neagu Djuvara. Şi adaugă :”La mama, această conştiinţă aristocratică nu se traducea câtuşi de puţin prin trufie sau dispreţ pentru alţii. Era ceva lăuntric, o convingere neafişată că aparţinea unei ramuri din seva căreia trăgea o mândrie ascunsă – care implica întâi de toate îndatoriri, îndatoriri nelimitate, şi doar apoi dreptul la o oarecare consideraţie”. Al doilea fapt exemplar pentru mine este extraordinara disponibilitate a septuagenarului care se înscrie la cursuri de sârbocroată fiindcă visa să scrie o istorie a popoarelor balcanice. Iar pe locul trei îmi îngădui să optez pentru ex aequo. Anume : prima, observaţiile despre ura clericilor greci pe români, inclusiv în mediul athonit de astăzi, ca năduf resentimentar pentru secularizarea averilor mănăstireşti din vremea lui Cuza. A doua: îndemnul la decrispare, la relaxare şi echilibru atunci când reiterăm vindicativ „trădarea (vânzarea) de la Ialta”  - „un neadevăr care ne roade moralul şi în prezent, căci e folosit în mod viclean de foştii comunişti şi de pretinşii patrioţi de astăzi - adeseori aceiaşi - ca să hrănească la noi un antioccidentalism latent. Cei care ar vrea să fim iar la mâna ruşilor sunt la noi, nu în America !”   

Dacă aţi avea în faţă un adolescent, cu ce carte a lui Neagu Djuvara i-aţi recomanda să înceapă şi de ce?

„Între Occident şi Orient. Ţările Române la începutul epocii moderne”. Fiindcă aceasta este tema temelor pentru cel care vrea să înţeleagă cumpănit, adică nuanţat şi contextual, haosul perfect... organizat al României de ieri şi de azi. Altfel spus, să-şi motiveze adecvat exclamaţia lui Paul Morand din 1935 : „Veniţi la Bucureşti, să facem o cură de nepăsare“.

Citeşte şi: „Cu Internetul, sigur o să ştiu după moarte dacă mai sunt citit sau nu!“ - interviul luat de Ana-Maria Onisei în 2012, pentru „Adevărul“, lui Neagu Djuvara

Pe Djuvara însă destinul îl aştepta acasă. Este singurul dintre cei plecaţi care a cunoscut împlinirea nu în exil, ci după revenirea din el, şi asta într-o perioadă a vieţii care s-a întins între 73 şi 100 de ani.
Gabriel Liiceanu

Mai mult decât a făcut Neagu Djuvara pentru noi nici pietrele nu pot striga.  El şi-a făcut cu asupra de măsură datoria de a ne arăta, în carne şi oase, nouă, celor care am uitat, ce înseamnă să fii civilizat şi european într-o manieră curat românească.
Horia-Roman Patapievici

Neagu Djuvara a readus la rampă istoria vie, istoria ca istorisire, istoria colocvială, prietenoasă, seducătoare, liberă de ştaif catedratic şi de exigenţe conjuncturale. Lucrările sale au, de aceea, un efect terapeutic, purificator
Andrei Pleşu

Numai în societatea noastră, în care el, Neagu Djuvara, este supravieţuitorul unei civilizaţii morale moarte, poate să fie cineva un fenomen cultural de unul singur.
Andrei Pippidi

CV Neagu Djuvara

Numele: Neagu Djuvara
Anul şi locul naşterii: 18 august 1916, Bucureşti
Studiile şi cariera: -
1937: licenţa în Istorie, Universitatea Sorbona, Paris
1938: licenţa în Drept, Universitatea Sorbona, Paris
1940: doctorat în Drept, cu teza „Le droit roumain en matière de nationalité", Universitatea Sorbona, Paris
1941-1942: ofiţer combatant, apoi în rezervă, pe front; rănit la Odessa (Ucraina)
1943: devine diplomat în Ministerul român al Afacerilor Externe, prin concurs
1944-1947: trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineaţa zilei de 23 august 1944, rămâne în Suedia ca secretar de legaţie
1947-1961: se refugiază în Franţa, lucrând pentru Comitetul de Asistenţă a Refugiaţilor Români, Radio Europa Liberă şi Fundaţia Universitară „Carol I"
1961-1984: consilier diplomatic al Ministerului Afacerilor Străine din Niger, profesor de drept internaţional şi de istorie economică, la Universitatea din Niamey
1972: docenţa, în Filosofia Istoriei, Universitatea Sorbona, Paris
1984-1989: secretar general al Casei Româneşti de la Paris
1990: revine în ţară
Locuieşte în: Bucureşti

CV Dan C. Mihăilescu

Numele:  Dan C. Mihăilescu
Data şi locul naşterii:  12 decembrie 1953, Bucureşti
Starea civilă: căsătorit
Studiile şi cariera: În 1976 a absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română, secţia Română-Franceză, în cadrul Universităţii din Bucureşti.
A debutat publicistic în 1974, în revista „România literară“.
Între 1980 şi 2003 a fost cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“.
În 1990 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor.
A publicat 16 volume de eseuri despre Eminescu, Caragiale, Cioran, Blaga, generaţia ’27 etc.
A tradus operele unor scriitori de referinţă din literatura universală, printre care se numără Jean-François Revel, Eugène Ionesco, Vladimir Bukovski.
În perioada 2000-2015 a realizat emisiunea „Omul care aduce cartea“, difuzată pe PRO TV.
Premii şi distincţii: În 1982 a primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut, iar în 1999, pentru traducerea integrală a dramaturgiei lui Eugène Ionesco.
În 2003, a primit Premiul Consiliului Naţional al Audiovizualului, pentru emisiunea „Omul care aduce cartea“.  
În martie 2014, i s-a conferit prin decret prezidenţial Ordinul Naţional „Pentru Merit“ în grad de Comandor.
Locuieşte în: Bucureşti.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

19 Comentarii

Adrian Foangă
20.08.2016, 13:11:55

Djuvara e un fel de boier modern, a scris bine, pe intelesul tuturor pentru ca i-a placut lui mereu sa aiba un stil popular, potrivit meleagurilor de unde se trage... e o placere sa-l citesti.

+1 (9 voturi)
M Costi
20.08.2016, 16:02:33

Sigur ca a 100 de ani un om trebuie vorbit doar de bine , insa nu chiar toate au fost bune si corecte in viata dlui N. Djuvara ! Ma refer aici la momentul plecarii din ambasada Romaniei de la Stockholm impreuna cu multe pasapoarte romanesti in alb . Pasapoarte pe care le-a folosit ulterior , in propriul folos. Unii i-ar spune acestui lucru tradare de tara , eu ii spun fals si hotie....

-5 (13 voturi)
ion vasile
20.08.2016, 16:58:24

Să nu uităm că inepția d-lui Djuvara despre originea cumană a Basarabilor a fost reeditată (format de lux) , pe când lucrarea d-lor M. Cazacu si D.I.Mureșan(istorici cu reputație,profesor respectiv cercetător la Sorbona),în care demonstreaza neadevărul spuselor d-lui Djuvara( citez: "un diletant ignorant" în domeniu) a trebuit să fie tiparita la Chișinău,în Romania neavând loc. Asta spune multe.În rest Dumnezeu să-i dea viața lunga, a făcut și lucruri bune.

+1 (11 voturi)
Tagetes
20.08.2016, 17:10:08

Plecaciune boieri d-voastra! ... spun si trimisi nostrii la Bruxel sau Casa Alba. Inainte de 89 a plecat dupa 89 nu s-a implicat...ce a facut pentru tara? Nu exista om demn doar sa fie laudat, nici doar sa fie condamnat.Oamenii simpli stau la temelia celor destepti , nu invers .Cand un popor e greu de condus motivul e ca sunt prea multi invatati in randurile sale privitori de pe margine . Plecaciune omului de rand pentru suferinta si rabdare!

0 (8 voturi)
m lupascu
20.08.2016, 18:52:58

- maria-sa boieru a semnat declaratia de la buda in 89 - ar fi igienic pentru domnia-sa si sustinatori de o opinie despre implicatii

+1 (5 voturi)

Vezi toate comentariile (19)

Modifică Setările