Dan C. Mihăilescu, despre Bucureştiul său: „Să te bucureşti în mintea copiilor“

Dan C. Mihăilescu este nostalgic după Bucureştiul de altădată FOTO Eduard Enea

Vineri, 8 iulie, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, va avea loc o seară bucureşteană, prilejuită de lansarea volumului "Bucureştiul meu", apărut de curând la Editura Humanitas.

Evenimentul de vineri este un prilej de întâlnire cu autorii care reconstruiesc prin istoriile personale imaginea unui Bucureşti încă nepovestit: Adriana Bittel, Mircea Cărtărescu, Marius Constantinescu, Andrei Crăciun, Dan C. Mihăilescu, Ioana Nicolaie, Tatiana Niculescu Bran, Ioana Pârvulescu, Dan Petrescu, Monica Pillat şi Gabriela Tabacu.

"Încă o strălucitoare, bine provocatoare şi miezoasă „carte-maslu“, aşa cum nimerit li s-a spus volumelor colective de la Humanitas care povestesc feeric lumi de altădată, cu (stră)bunici fabuloşi, muzici adolescentine, reverii gastronomice, cărţi formatoare, jubilaţii senzoriale, caznele milităriei, mizeriile ceauşismului şi „casele vieţilor noastre“.

De această dată, Bucureştii salvaţi în 19 suflete. Oraş livrat cu dulce indolenţă tuturor contrastelor şi capriciilor edilitare, oraş al grădinilor, birturilor şi bisericilor, al huzurului, cutremurelor, incendiilor şi răzmeriţelor, oraş al noroaielor, crivăţului şi vipiei, halucinant amestec de etnii şi religii, balcanism belaliu veşnic în plin delir arhitectonic, pe scurt: oraşul ideal pentru o „cură de nepăsare“, cum îl califica Paul Morand în 1935.

Recapitulat cu fervoare de bucureşteni, dar şi adoptat cu vădită empatie de autori născuţi la Oradea, Târgovişte, Timişoara, Braşov sau Sângeorz, oraşul îşi dezvăluie aici cu lentori de odaliscă fermecele, fie-n Cotroceni, pe Lipscani, Ştirbei-Vodă, la Ateneu, în Cişmigiu, Obor sau Piaţa Romană, fie către Bellu, Lacul Tei, pe Mântuleasa, la Universitate ori spre uriaşul cavou care a înghiţit zona Uranus.
Iubit sau detestat, condamnat, cauţionat sau graţiat cu aceeaşi sfântă exasperare", spune Dan C. Mihăilescu, despre acest volum.

Vă prezentăm, integral, textul lui Dan C. Mihăilescu, din acest volum.

"Să te bucureşti în mintea copiilor

Dumnezeu mi-e martor că mi-am înşirat masochist, cu bună ştiinţă şi lentoare ucigătoare, în ultimii ani ca şi acum când scriu, toate clişeele negative asupra Bucureştilor. Asta ca antidot la pornirea irepresibilă de fantasmare paseist-utopică sau idealizare retroactivă de care (cu onor) sufăr împreună cu prietenii cei mai dragi.
Mi-am spus, prin urmare, întru dezvrăjire:
Că n-a fost dintru început proiectat drept capitală a Principatelor, ci doar ca haltă, poştă, han de popas, loc de schimbare a cailor în drumurile giurgiuvene, turco-greco-bulgare, către Mogoşoaia, Curtea de Argeş, Braşov ş.cl.
Că e construit alandala pe o mocirlă, un cocioc, o aiureală pedologică, vara înecat în praf şi topit de vipie, iarna înnebunit de crivăţ, başca o nefericită feliere seismică de-a năruit periodic sferturi de oraş. Sistematic incendiat, inundat sau cutremurat, flagelat de molime, răzmeriţe arnăuţeşti, cizme muscăleşti, iatagane turceşti, copite tătărăşti,potcapuri greceşti, filigene armeneşti.
Că ortodoxia lui e răstignită între pravoslavnicia răsăriteană şi rigorismul athonit, dar şi pigmentată catolic, musulman, iudaic, anglican.
Că e împestriţat de-o alogenie pe cât de inconfortabilă, pe-atât de profitabilă, cu mici sau mari rezervaţii greceşti, turceşti, evreieşti, armeneşti, albaneze, bulgaro-sârbeşti, italieneşti şi unde căutarea unei identităţi etno-psihologice e curată naivitate.

Că e un oraş neiubit (Andrei Pleşu), raiul nepăsării (Paul Morand), cel mai trist oraş european (Mircea Cărtărescu), oraş al contrastelor, al improvizaţiei şi plăcerilor iresponsabile, al sfintei indolenţe, al religiei de bâlci şi circotecă balcanică. Aici, termenul etern vital eu l-am găsit la Argetoianu: vicleimul.  

În fine, că e un oraş belaliu şi nărăvaş, nestrunit de-a binelea nici de turci, nici de greci şi prea puţin de ruşi, ci abia de nemţi (cu arhitecţi francezi). Oraş nonşalant, raiul bunului-plac, amestec (seducător, sau agasant, când ca blestem, când ca mântuire, invariabil păgubitor pentru sine şi profitabil pentru ceilalţi) de Orient şi Occident, cu arhitectură belalie („fiecare construieşte unde şi cum îl taie capul“ e un laitmotiv al scrierilor călătorilor străini în Valahia), ridicat în trufaşul dispreţ al oricărei idei de lege şi disciplină, deopotrivă „mic Paris“ şi „mic Karatchi“…
Ca să-mi duc masochismul mai departe şi să mă vindec (măcar vremelnic) de orice iluzie, mi-am spus a mia oară că avem parte, astăzi, de un oraş esenţialmente îndrăcit, isterizat, hărţuit, sabotat şi hărtănit de o administraţie deliberat distructivă, axiofobă, cleptocrată, alergică la patrimoniu şi pusă exclusiv pe căpătuială, deturnare de fonduri ş.a.m.d.
Oraş fără Proiect (de sine), care se laudă cu aproape şase veacuri de existenţă, dar nu are nici o casă mai veche de două secole.
Oraş predispus la cutremure şi deci menit clădirilor cu cel mult două etaje, dar care are parte în zilele noastre de arhitecţi decidenţi la nivel municipal alteraţi megalomaniac de morbul Dubaiului ori invidiind zona pariziană La Défense (pe care, însă, nu vor s-o construiască dincolo de centură, ci ar înfige-o în Piaţa Victoriei, de nu chiar în locul Centrului istoric) aliaţi cu dezvoltatorii imobiliari, pentru care Bucureştii sunt o dantură iremediabil compromisă şi care aşteaptă cu sufletul la gură „The Big One“, cutremurul de nouă grade, ca să-şi poată în sfârşit permite devastatoarele visuri de mărire.
Oraş cu grădinile decimate şi parcuri tot mai pândite de nesaţiul asasin al „elitelor de pradă“, cu zone verzi pe cap de locuitor de enşpe ori mai mici decât normele europene, desfigurat pe vecie de ceauşism şi peticit ca anteriul lui Arvinte în postcomunism.
Oraş cu infrastructură precară, bortelit, dezmăţat şi devastat sistematic de pecinginea regiilor (autonome, mie-mi spui?) complice într-o vesel-criminală improvizaţie, din cât mai (programat) inutilă, dintr-atât mai cheltuitoare.
Un oraş care (utopie) ar trebui evacuat şi închis vreo zece ani, pentru a-l decoperta şi a-i înlocui complet reţelele de comunicaţii, canalizare, ţevărie, cablare, transport, semaforizare ş.a.m.d.
Pe scurt, vechiul oraş al plăcerilor, huzurului ingenios şi contrastelor palpitante a ajuns un oraş al aiurelii arhitectonice: dizgraţios, isteric, agresiv, cu tot mai multe zone riscante, inavuabile, indezirabile.
Un loc din care trebuie să pleci cât mai departe şi cât mai des, dacă vrei să-ţi conservi, cât de cât, bucuria întoarcerii.
Pe toate mi le-am înşirat sistematic, doar-doar m-oi vindeca de pârdalnica-mi iubire.
Amăgire.
Să mă ierte iconoclaştii gen Adrian Majuru şi Vintilă Mihăilescu, dar, precum îndrăgostitul care – trădat periodic – îşi transformă iubirea în ură, ucigând în efigie tot ceea ce a adorat, dar care, odată ajuns în faţa sicriului iubitei, izbucneşte în lacrimi de veneraţie, vinovăţie şi penitenţă, tot aşa am evoluat (involuat?) şi eu, de la primii fiori captaţi naturalmente către dopajul livresc, mania referenţială şi wishful thinking-ul exasperat, dar nevinovat, înspre decepţia concretului delabrat, otrăvit şi condamnat pe vecie şi până la actuala fantasmare utopizantă, cu idilism compensator şi frenezie imaginativă necondiţionată. (Copyright Editura Humanitas)