Dan Lungu şi Amelia Gheorghiţă au adunat copilăriile din comunism. Citeşte un fragment din volumul „Cartea copilăriilor”

0
Publicat:
Ultima actualizare:

„Cartea copilăriilor”, volum coordonat de Dan Lungu şi Amelia Gheorghiţă, apărut în colecţia „Ego-grafii”. Coordonatorii volumului, Dan Lungu şi Amelia Gheorghiţă vă propun 61 de poveşti amuzante sau triste, mai toate încărcate de melancolie, la bloc sau la ţară, despre prietenii ce vor dura o viaţă, despre părinţi şi bunici, despre trocuri naive şi vecini băgăreţi.

După reţeta precedentului volum, „Cărţi, filme, muzici şi alte distracţii din comunism”, pe care l-au coordonat  aceiaşi autori, la editura Polirom a apărut voulmul „Cartea copilăriilor”. Vesele sau pline de melancolie, poveştile din Cartea copilăriilor vor trezi amintiri ascunse în memoria cititorului, oferindu-i oportunitatea de a retrăi momente frumoase din cea mai naivă şi mai lipsită de griji perioadă a vieţii.

Cartea copilăriilor” este o antologie de întâmplări semnificative trăite personal, de episoade relevante pentru o anumită epocă, ce explorează o zonă umbrită a recuperării memoriei. Este o colecţie de emoţii şi de amintiri din perioada copilăriei, amuzante sau, dimpotrivă, dureroase. Un compendiu al inocenţei, prospeţimii şi spontaneităţii, al trăirilor intense şi al imaginaţiei neîngrădite, al uimirilor descoperirii lumii.


Dan Lungu (n. 1969), director al Muzeului Naţional al Literaturii Române Iaşi, este unul dintre cei mai apreciaţi şi mai traduşi scriitori români, cărţi ale sale fiind publicate în limbile franceză, germană, italiană, spaniolă, poloneză, slovenă, maghiară, croată, bulgară, greacă, macedoneană şi turcă.

Amelia Gheorghiţă (n. 1988) este licenţiată în Comunicare şi Relaţii Publice la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi. Este responsabil de relaţii publice la Muzeul Naţional al Literaturii Române din Iaşi şi membru în noua redacţie a revistei Dacia literară. Face parte din echipa de organizare a unor evenimente culturale din Iaşi, printre care Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi, Şotron. Tîrg de cărţi, jocuri şi distracţii, Street Delivery.

image

Mai jos puteţi citi un fragment, scris de Călin Ciobotari, din volumul „Cartea copilăriilor”. 

FRAGMENT

Revoluţie şi portocale

Călin Ciobotari

"Într o seară a anului 1989, nu mai ştiu dacă înainte sau după Crăciun, tata a adus, într o sacoşă neagră, câteva portocale. Înţelegeam ce înseamnă, ce semnifică termenul „portocală“, ba chiar văzusem odată cum arătau, într un Neckerman, însă memoria mea de copil crescut în orăşelul de la graniţa cu URSS nu înregistrase vreo întâlnire reală cu obiectul în sine. Portocalele reprezentau pentru noi un fruct cu desăvârşire oprit, faţă de care interdicţia mărului biblic era o pasabilă poveste de adormit copiii. Cu un an în urmă, Ciprian, ai cărui părinţi făceau bişniţă prin Polonia, scosese ilicit din casă o coajă de portocală. Eu n am văzut, dar mi au relatat, gâtuiţi de excitare şi foarte speriaţi, ceilalţi copii de la bloc. S a aflat, iar Cipi a încasat o rău de tot. Şi tot ce am înţeles noi s a rezumat la o axiomă: portocala este un fruct interzis.

Ore întregi le am privit aşezate pe pătură, natură statică perversă, aproape extraterestră, neîndurându mă să le pricinuiesc vreun rău. Le tot rostogoleam, le sărutam, mă jucam cu ele, asemenea unui motan meschin care a prins un şoricel şi amână cât poate de mult clipa finală, dintr o sadică dorinţă de a şi prelungi satisfacţia. Dacă ar fi fost după mine, nu le aş fi desfăcut niciodată.

— N am mai văzut portocale de la începutul lui 1980, a spus mama şi şi a înfipt nemilos unghiile în coaja aproape explodând de atâta culoare.

Atunci, ceva inimaginabil, de feerică Kuşkundalevă, mi se păru că se întâmplă. Încăperea noastră se umplu de un miros pe care nu l ştiam, pe care n aveam de unde să l ştiu, un miros pe care nările mele fremătătoare l au întâmpinat cu stupefacţia noutăţii absolute. Dacă nările mele ar fi putut ţipa, am fi rămas, cu siguranţă, surzi. Era cel mai fantastic şi mai real miros pe care îl adulmecasem vreodată, incomparabil peste cel al cartofilor prăjiţi, ba chiar şi peste cel al ouălor crăpate de bunica pe plita încinsă. Părea că vine de pretutindeni, că se dilată, ca o pastă, asasinând blând izul de naftalină din dulap, cel de ceapă prăjită dinspre bucătărie, bătându şi joc şi aruncând sub semnele întrebării celelalte mirosuri posibile şi imposibile ale lumii noastre colorate în gri. De dincolo de coajă, voluptuoasă, nudă, carnea de portocală ne privea la rândul ei, parcă dispreţuitor, spunându şi în cămările ei toropite de zeamă: „Nişte ţărani…“.

Am început să plâng, mama m a întrebat ce am păţit, iar eu n am ştiut ce să i răspund. A bănuit şi a privit un timp în gol. Stăteam acolo, lângă portocala sfâşiată de unghiile mamei, şi plângeam ca la un început de an şcolar. Mi aş fi dorit ca mirosul acela să nu se mai termine niciodată, să curgă asemenea apei prin ţevile robinetului, aş fi vrut ca pereţii apartamentului nostru să fie nu cu var acoperiţi, ci cu fâşiile acelea, cojile de portocală, aş fi vrut ca la ferestre să nu avem draperii, ci coji de portocală, aş fi vrut ca, în loc de covorul persan, sufrageria noastră amărâtă să fie acoperită cu coji de portocală pe care noi să călcăm desculţi, somnambulic, înaintând către un viitor portocaliu, portocaliu...

Aroma primei portocale a declanşat în mine, copilul de 10 ani, tot capitalul de magie acumulat din miile de poveşti pe care apucasem să le citesc sau să le ascult. Seva lui m a circulat mult, foarte mult, plimbându se prin fiinţa mea ca pe o stradă pustie şi fără de nume". (Copyright Editura Polirom)




 

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite