Cărţi

articolul anterior articolul urmator

De la Donald Trump la Susan Sontag („i-o cale-atât de lungă“). Câteva cărţi din viaţa unui redactor de carte

0
31 May 2021 14:00:46
Doinel Tronaru
Susan Sontag (1933-2004)
Susan Sontag (1933-2004)

De la „cronica“ primului an de „domnie“ din ceea ce istoria va înregistra, deloc măgulitor însă, drept „mandatul Trump“ până la cartea de povestiri a genialei Susan Sontag „i-o cale-atât de lungă“, timp în care am redactat, pentru editura Vellant, numeroase cărţi, dintre care se detaşează cele despre „inteligenţa artificială“ şi cea despre „pacientul H.M.“, pe tema „controlului oamenilor prin ştiinţă şi medicină“, redevenită actuală în pandemie.

Sub acest (sub)titlu oblomovian („Câteva zile din viaţa lui Oblomov“, capodopera lui Nikita Mihalkov), se ascunde un text deloc despre „relaxare“ şi dolce far niente, ci despre o acţiune foarte migăloasă şi importantă în sine, per se: redactarea de carte. Este o „profesie“, o activitate, un travaliu care după 1990, încet-încet, a cam început să lipsească din sfera de interes a editurilor sau să se facă foarte prost, iar acest lucru nu este bine şi se vede/simte în calitatea cărţilor de pe piaţă. Ajuns la 14 cărţi redactate în aproximativ trei ani, autorul încearcă să uite permanenta navigare printre „arcanele“ atât ale textului original în engleză (limbă în care au fost scrise toate cărţile redactate de către el), cât şi ale traducerii, mai bune sau mai slabe, în româneşte, şi să-şi amintească ce i-a făcut cea mai mare plăcere la fiecare dintre titlurile la care „a muncit“. Nota bene: toate cărţile au fost publicate de editura Vellant, editură cu care autorul colaborează în mod constant şi care este una dintre cele mai bune, mai prestigioase şi mai dinamice de pe piaţa românească de carte.

1. „Foc şi furie (În interiorul administraţiei Donald Trump)“ / „Fire and Fury: Inside the Trump White House“, autor: Michael Wolff

Am avut „noroc“ să-mi încep activitatea de redactare de carte cu o carte excepţională, extraordinar de bine scrisă, dar şi enorm de dificilă, tocmai din acest motiv. Textul lui Michael Wolff este un model de scriere literară şi, în acelaşi timp, de jurnalism. Totodată, oferă o privire unică, un insight teribil în culisele primului an de existenţă al administraţiei Trump. Ai impresia că autorul este o „muscă“ aşezată incognito pe pereţii Casei Albe şi că ne redă, ca o bandă de magnetofon, tot ce s-a discutat şi s-a întâmplat acolo, timp de un an (în realitate, cartea este rezultatul unui efort masiv de cercetare, de documentare şi de luare a numeroase interviuri personalităţilor implicate, interviuri care nu se mai „văd“ însă, sunt „topite“ în material). După încheierea travaliului epuizant de redactare, mă simţeam (şi chiar eram, şi am rămas) „specialist“ în Donald Trump şi în „gândirea“ atât de întortocheată a acestuia (dar şi a unui Steve Bannon, „eminenţa cenuşie“ de la Casa Albă de la acea vreme). Deşi cartea nu a mers foarte bine pe piaţă şi a fost „eclipsată“ de apariţia ulterioară a volumului „Frica“ al mult mai celebrului Bob Woodward, sunt bucuros că am participat şi colaborat la apariţia ei şi că, astfel, mi-am început „cu dreptul“ activitatea de redactare. Am beneficiat, însă, şi de colaborarea cu o traducătoare extrem de înzestrată, de valoroasă şi de dedicată, doamna Smaranda Nistor, şi pot spune că a lucra împreună, pe parcursul celor două luni de ieşire din iarnă şi de intrare în primăvară ale lui 2018, a fost o reală plăcere.

2. „Despre somn (De ce este vital să dormim şi să visăm)“ / „Why We Sleep“, autor: Matthew Walker

Cartea aceasta de „ştiinţă a somnului“ (vorba lui Michel Gondry), redactată în „lunga vară fierbinte“ a lui 2018, s-a dovedit a fi una dintre cele mai de succes apariţii ale editurii şi cea mai de succes (comercial) dintre toate cele pe care le-am redactat. Totodată, cu acest titlu am început colaborarea la colecţia (de cărţi de ştiinţă) „Versant“, coordonată de Doru Someşan, în care-au apărut majoritatea cărţilor pe care le-am redactat. Departe de-a fi un om de ştiinţă plicticos şi cu morgă, Walker scrie alert şi seducător, ca sub imperiul unei urgenţe, şi te face să ai impresia că fiecare oră de somn pierdută, din cauza ritmului vieţii moderne, ne scurtează viaţa în mod inexorabil. „Dormim prost“, este ceea ce vrea să ne transmită cartea, mesajul şi concluzia acesteia. Or, cum toată lumea doarme, ăsta-i chiar un lucru pe care-l face oricine... de-aici, succesul la public al cărţii.

3. „O istorie a operei (Ultimii patru sute de ani)“ / „A History of Opera“, autori: Carolyn Abbate, Roger Parker

Este o carte impozantă (ca dimensiuni şi ca prestanţă a textului), dedicată, cum îi spune şi titlul, acestui domeniu muzical, cred că singura apărută la noi de acest fel, în orice caz de dimensiunile şi exhaustivitatea acesteia. Istoria operei, în viziunea celor doi autori, pare mai degrabă ca un „roman poliţist“, şi se citeşte ca atare, adică alert şi dând impresia că se completează piesele unui puzzle, de la primele tentative şi apariţia genului în oraşul Dogilor (Monteverdi fiind geniul din Lagună de la care începe totul) până la lucrări contemporane care-au trecut proba publicului, precum „Nixon în China“. Textul (completat cu sinopsisuri ale libretelor de operă culese cu litere mici, cu un substanţial album fotografic şi cu nişte indici şi o bibliografie interminabile) este foarte bine şi plastic scris, şi a beneficiat şi el de o traducere foarte bună. Nu pot spune că eram specialist în operă (mai ştiam totuşi câte ceva), nici nu am devenit, dar aştept cu mare interes o istorie-mamut a filmului, promisă mie (pentru redactare) de multă vreme de către editură.



4. „Minţi posibile (Douăzeci şi cinci de perspective asupra inteligenţei artificiale)“ / „Possible Minds“, autor: John Brockman (ed.)

Cartea aceasta, apărută tot în colecţia „Versant“, este una dintre cele mai importante redactate de mine. Într-un fel, este cea mai importantă, numai că... să nu ne grăbim, vom mai avea „revelaţii“. Autorul, editorul, nu ştiu cum să-i spun, a avut ideea să strângă opinii, texte de la 25 de specialişti/experţi (în cele mai variate domenii ale cunoaşterii însă, inclusiv pedagogie/psihologie, curatoriatul de artă etc., nu doar în informatică) despre „inteligenţa artificială“, despre „ascensiunea“ acesteia („Rise of Artificial“, mai pe româneşte ROA). Le-a dat însă ca punct de pornire reflecţia asupra celei de-a doua cărţi a lui Norbert Wiener (după celebra „Cibernetica“), mai puţin cunoscută la noi, intitulată „Folosirea omului de către om“ („The Human Use of Human Beings“). Rezultă ceea ce se cheamă „o perspectivă neliniştitoare“, precum şi un set de dovezi în sprijinul afirmaţiei „now the man’s reign is through“, cum spuneau, încă din 1969, Zager & Evans. Cartea aceasta mi-a schimbat cu totul perspectiva asupra „inteligenţei artificiale“ şi asupra viitorului speciei umane (mai bine zis, non-viitorului acesteia). Chiar dacă şi ea a fost eclipsată/ocultată de apariţia, în acelaşi timp, la mai puternica Humanitas a două lucrări pe aceeaşi temă, „Viaţa 3.0“ şi „Pot face roboţii dragoste?“, importanţa cărţii nu poate fi supraestimată. Din ea se străvăd, în subtext, şi cele trei iniţiale ale celor care conduc cu adevărat lumea: MIT, pentru „cunoscători“ (nici o legătură cu banalii şi trivialii Illuminati).

5. „Un an magic (Muzică clasică pentru fiecare zi)“ / „Year of Wonder: Classical Music for Every Day“, autor: Clemency Burton-Hill

În acest caz, traducătoarea este chiar mai importantă decât cartea (nu că aceasta nu ar fi importantă, ba chiar e foarte importantă). Este vorba despre jurnalista Ana-Maria Onisei, specialistă în muzică clasică şi „zâna“, timp de mulţi ani, din spatele Festivalului George Enescu. Aşa că alegerea numelui pentru traducerea cărţii a venit aproape de la sine. Inutil să mai spun că colaborarea mea cu traducătoarea, desfăşurată „în timp real“ pe parcursul întregii „veri fierbinţi“ a anului 2019 (Ana-Maria se pregătea să nască, şi ne-ntrebam, în glumă, care dintre „copii“ se va naşte primul), a fost o reală plăcere, una dintre cele mai mari bucurii ale vieţii mele de redactor de carte (de „sărmane-Akaki Akakievici“, citând-o pe poeta Simona Popescu). Trecând la carte, autoarea, specialistă în muzică clasică a BBC-ului londonez, a avut ideea, i-aş spune „genială“, de a alege pentru fiecare zi a anului, începând cu 1 ianuarie (inclusiv pentru anii bisecţi), câte o piesă de muzică clasică din vasta sa „bibliotecă“ mentală, pe care să o recomande spre ascultare şi să o comenteze pe durata de maxim o pagină, într-un stil uşor şi accesibil. Rezultă o carte extrem de plăcută la citit (se-adresează, cum spuneam, „specialiştilor în muzica clasică“ şi celor care nu ştiu nimic despre muzica clasică), dar scrisă şi într-un stil sofisticat şi cu multiple subtilităţi de limbaj (în transpunerea cărora Ana-Maria, secondată de mine, s-a descurcat cu brio), cu mult umor şi cu o latură de PC (cum spuneam şi într-un interviu la radio) exact cât trebuie (un fel de actualizare a cărţii şi de „să dăm Cezarului ce-i al Cezarului“: e vorba de feminism, anticolonialism etc.). Dacă feminismul înseamnă readucerea în prim-plan a unor figuri ca Hildegard von Bingen, Clara Wieck-Schumann sau Fanny Mendelssohn (cea din urmă fiind revelaţia acestei cărţi, pentru mine), atunci „sunt şi eu feminist“ (nu că nu aş fi fost oricum).

6. „Pacientul H.M. (O poveste despre memorie, nebunie şi secrete de familie)“ / „Patient H.M.“, autor: Luke Dittrich

Dintre toate cărţile pe care le-am redactat, aceasta este cea pe care-o consider cea mai importantă (ba mai mult, cred că fiecare om de bună-credinţă ar trebui s-o citească). De ce asta? Aparent, este vorba despre povestea „pacientului HM“, cel pe a cărui situaţie unică, de amnezie parţială, mai bine zis incapacitate de a crea amintiri (a inspirat şi scenariul filmului lui Nolan „Memento“), s-au bazat mai toate studiile şi experimentele menite să descifreze structura creierului uman din cea de-a doua jumătate a secolului XX (inclusiv, din nou, cele ale bostonezilor de la MIT), „pacient“ (nu englez, ci american) despre care nu ştiam nimic la momentul redactării. Autorul, jurnalist de profesie, scrie alert şi literar, iar cartea se citeşte ca un roman (chiar unul „de senzaţie“, aş putea spune). E vorba însă de mai mult decât atât. Luke Dittrich începe prin a face o istorie a trepanaţiilor în America (pionierate chiar de bunicul său, un american get-beget, tipic pentru modul de a fi şi stilul de viaţă care-au cucerit, până la urmă, lumea), a „operaţiilor pe creier“, subiect despre care nu ştiam nimic sau căruia nu îi dădusem nici o importanţă. Mi-am dat seama astfel – cu stupoare şi înfiorare – că, în esenţa lor, experimentele „medicale“ americane pe oameni ale perioadei respective (prima jumătate a secolului XX) nu erau prin nimic diferite de cele ale naziştilor, ale lui Mengele şi compania, şi că doar procesul de la Nürnberg a impus un bemol acestor lucruri, a introdus puţin chestiuni de etică (oare?). De fapt, în acea perioadă, de plin „avânt“ al modernităţii (în care, să nu uităm, ideea eugeniei era în floare), americanii, germanii şi sovieticii s-au întrecut în experimente asupra omului, de creare a „omului nou“ inclusiv prin metode medicale. Am văzut cu alţi ochi (sau am înţeles mai bine) şi capodopera târzie a lui Vasile Voiculescu, povestirea „Lobocoagularea prefrontală“ (autorul era medic, şi ştia foarte bine ce înseamnă aceste trepanaţii). Cartea lui Dittrich pune întrebări absolut fundamentale: ce înseamnă boala psihică („a fi nebun“) şi cum trebuie tratată aceasta, ce înseamnă experiment medical pe oameni şi până unde trebuie să meargă acesta, ce înseamnă a vindeca un om şi a-l face „fericit”, cu preţul pierderii personalităţii acestuia, până la ce punct trebuie să intervină statul şi sistemul medical asupra vieţilor oamenilor, a „pacienţilor“ săi, şi multe altele. A venit apoi neaşteptata pandemie (n-aveam de unde să ştiu asta când am redactat cartea), şi toate aceste întrebări s-au acutizat: ce înseamnă a lecui şi până la ce punct poţi să faci asta împotriva voinţei oamenilor, ba chiar anihilându-le personalitatea? Nu doar „o Americă neliniştitoare“ este ceea ce reiese de aici, ci „o întreagă lume/planetă neliniştitoare“.

7. „Fericit până la adânci bătrâneţi (Cum să evadăm din mitul vieţii perfecte)“ / „Happy Ever After“, autor: Paul Dolan

Este o carte, de fapt, care contestă sloganul „happy ever after“ şi ne arată că poţi să fii „fericit“ eludând presiunile de tot felul ridicate de societatea modernă asupra noastră: sociale, educaţionale, profesionale, familiale, „romantice“, sexuale, şi aşa mai departe. Aşadar, o carte bună (dar şi puţin tristă, mi s-a părut). Ideea este: da, poţi să fii fericit şi fără să ai numai 10 pe linie la şcoală, fără să fii şef de promoţie, fără să ai cel mai bine plătit job din lume, fără să ai „familia perfectă“, fără să fii cel mai bun la pat, şi aşa mai departe, cu alte cuvinte fără să fii „cel mai tare din parcare“.

8. „Bebeluşul filosofic“ / „The Philosophical Baby“, autor: Alison Gopnik

Tot ce-mi mai amintesc este că-i vorba despre o carte care ne învaţă cum „gândesc“ bebeluşii, şi că ei, copiii mici (0-5 ani), sunt de fapt mai inteligenţi, mai „înţelepţi“ şi mai buni decât noi. Autoarea, psiholog de profesie, scrie cu mare empatie despre subiectul ales, de unde m-am gândit că trebuie să fi fost şi ea mamă. Nota bene: NU A APĂRUT ÎNCĂ.

9. „Care-i problema cu testosteronul (Şi alte eseuri despre biologia condiţiei umane)“ / „The Trouble With Testosterone“, autor: Robert Sapolsky

Este, de fapt, vorba despre o culegere de studii, scrise de-a lungul vremii, în timp, de acest biolog american, presupun (sau englez, anglo-saxon în orice caz), multe rezultat al observaţiilor „de teren“ îndelungate (printre urangutani, parcă, şi nu numai), dintre care „Problema cu testosteronul“ este numai unul dintre ele, cel titular. Este o carte scrisă cu mult umor şi subtilitate despre lumea animalelor şi legăturile acesteia cu noi. Am reţinut eseul final, parcă, în care autorul demonstrează nu numai că cu toţii suferim, într-o măsură mai mare sau mai mică, de OCD („dezordine obsesiv-compulsivă”) – ceea ce se ştia, dar în timpul pandemiei a căpătat valenţe noi –, ci şi că chiar religia şi ritualurile religioase s-ar putea să fie, în mare parte, expresii ale acestei afecţiuni „de masă“.

10-11. „Cum să te conectezi cu natura“ / „How to Connect with Nature“, autor: Tristan Gooley & „Cum să ne bucurăm mai mult de exerciţiile fizice“, autor: Damon Young

Sunt două cărţi din noua colecţie „Cum să“ („The School of Life“), mai degrabă „practice“, scrise simplu, mişto şi cu umor. Tot ce pot să spun e că au picat bine la începutul pandemiei („carantinei generale“, mai exact), când nu ştiai dacă ne vom mai întoarce („prea curând”) la astfel de lucruri, la contactul cu natura. Plus că, într-o lume post-apocaliptică, trebuie să ştii să supravieţuieşti în primul rând fizic, nu?

12. „Cum să nu-i faci la cap“ / „How Not to F*** Them Up“, autor: Oliver James

Nu prea mai ţin minte mare lucru din cartea asta. Am redactat-o şi într-o perioadă complicată pentru mine, „pe repede înainte“ (şi, ca de obicei, simţeam că nu se mai termină). Este o „salată“ psihologică în genul celor care sunt acum la modă – chestii după care nu m-am omorât niciodată –, despre Organizatoare, Idolatre şi Flexi-mame, şi despre cum îşi creşte fiecare dintre aceste categorii copiii (dacă-i are, bineînţeles). Nu pot să nu remarc, totuşi, capacitatea de observaţie balzaciană a autorului şi forţa de a scrie un volum de dimensiuni impozante, cu alte cuvinte de a publica sute de pagini despre... Nimic.

13. „Ceea ce faci arată cine eşti (titlu provizoriu)/ „What You Do Is Who You Are (How To Create Your Business Culture)“, autor: Ben Horowitz

Cartea aceasta am redactat-o pe la începutul anului (deşi o aveam încă din toamna trecută), şi nici ea nu prea mi-a plăcut, deşi e scrisă pe un ton umoristic şi într-un stil mult mai lejer decât precedenta. Autorul provine, sau pare că vine, din mediul corporate – care ştiţi cât de mult îmi repugnă mie – şi oferă sfaturi antreprenorilor începători despre cum să-şi îmbunătăţească „cultura organizaţională“, pentru a-i ajunge din urmă şi a repeta succesul unor cazuri fericite, „monştri sacri“ precum Uber, Netflix, Amazon etc. Pentru aceasta apelează la modele din trecut de buni „organizatori“ cel puţin bizare: Gingis Han (şi aşa-zisul lui imperiu; dacă acesta, care a durat câţiva ani şi nu a avut nici o administrare, este un model de organizare, atunci cel Roman sau cel Englez ce mai sunt?; a, am uitat, Gingis Han a introdus toate „culturile“ locale în imperiul său, este un model de „inclusivitate“, asta după ce ridica piramide de capete prin locurile cucerite), liderul istoric al revoltei de eliberare a sclavilor negri din Haiti şi un lider „de bandă“ care a creat o „cultură organizaţională“ în închisoare, pe care l-a cunoscut personal. Nota bene: NU A APĂRUT ÎNCĂ.



14. Susan Sontag: „Debriefing (Collected Stories)“ / „Expozeu (culegere de povestiri)“; first edition: 2017

Cartea lui Susan Sontag este cea mai dificilă pe care-am avut-o de redactat, în pofida importanţei ei, sau tocmai de-aceea. După încheierea ei, mă simţeam epuizat, ca după Lupta cu Îngerul, după cum scriu mai jos. Este şi foarte frumoasă, dar la nivel intelectual, nu neapărat la cel al stilului. O consider încununarea carierei mele de redactor de carte de până acum (fără să mai vorbesc că este şi prima carte de ficţiune redactată). Mă limitez să reproduc postările pe care, entuziasmat, le-am scris şi publicat până acum pe această temă. Importanţa şi unicitatea lui Susan Sontag sunt de domeniul evidenţei, aşa că nu mai insist. Susan Sontag forever. Nota bene: NU A APĂRUT ÎNCĂ.



6 aprilie 2021: „Tocmai am terminat redactarea unei cărţi de Susan Sontag – o culegere de povestiri, în care-i strânsă toată proza scurtă a autoarei, volum publicat în 2017 – şi, deşi a fost cea mai dificilă carte pe care-am făcut-o, deja simt că-mi lipsesc subtilităţile stilistice şi mintea contorsionată a scriitoarei (aşa-mi trebuie, dac-am zis mereu că-mi plac «femeile cerebrale» :) ); în ultima săptămână, aproape ajunsesem să o confund cu propria-mi minte. Mă simt nu ca după Lupta cu Îngerul, ci ca după... Lupta cu Susan Sontag, dar la fel de epuizat ca personajul biblic (mă rog, lui Iacov, după noaptea respectivă, i se arată un «viitor luminos», prin viziunea Scării care îi poartă numele).“



13 aprilie 2021: „Susan Sontag, 1967: «If America is the culmination of Western white civilization, as everyone from the Left to the Right declares, then there must be something terribly wrong with Western white civilization. This is a painful truth; few of us want to go that far...

The truth is that Mozart, Pascal, Boolean algebra, Shakespeare, parliamentary government, baroque churches, Newton, the emancipation of women, Kant, Marx, Balanchine ballets, et al, don’t redeem what this particular civilization has wrought upon the world. The white race is the cancer of human history;

it is the white race and it alone – its ideologies and inventions – which eradicates autonomous civilizations wherever it spreads, which has upset the ecological balance of the planet, which now threatens the very existence of life itself». Cu această variantă extinsă a celebrului citat («Rasa albă este cancerul umanităţii»), sunt în întregime de acord. Sontag spune aici două lucruri extrem de importante, pe care le împărtăşesc şi eu în totalitate: civilizaţia este exclusiv un produs al rasei albe, iar această civilizaţie (a «omului alb», modern) nu are altă finalitate decât propria-i extincţie (finalmente, consecinţă a gradului de complexificare la care s-a ajuns, a speciei umane, după cum se sugerează în finalul paragrafului).

PS: Alt lucru foarte important: «its ideologies and inventions» – «născocirile» despre care vorbeşte şi Dostoievski în finalul «Însemnărilor din subterană» şi pe care le asociază foarte corect, în aceste ultime pagini ale cărţii, cu privarea de libertate şi, mai ales, cu acceptarea benevolă şi chiar entuziastă a acesteia de către aşa-zişii «cetăţeni» («moartea individualului» ar mai putea fi definită modernitatea).“



14 aprilie 2021: „Susan Sontag, 1982:

«Communism is Fascism – successful Fascism, if you will.

What we have called Fascism is, rather, the form of tyranny that can be overthrown – that has, largely, failed. I repeat: not only is Fascism (and overt military rule) the probable destiny of all Communist societies – especially when their populations are moved to revolt – but Communism is in itself a variant, the most successful variant, of Fascism. (...) People on the left, like myself, have willingly or unwillingly told a lot of lies. They believed in, or at least applied, a double standard to the angelic language of Communism (...) Can it be that our enemies were right?». Este discursul (ţinut la un miting pro-Solidaritatea din New York) pentru care Sontag şi-a «luat cancel», atunci, de la toţi «înregimentaţii» şi «încolonaţii» vremii. Cu toate că îi înţeleg foarte bine (şi îi susţin) argumentele pentru care numeşte comunismul («real» al acelui moment) «fascism», voi continua, în ce mă priveşte, să folosesc pentru totalitarism cuvântul/termenul de «comunism», din motive pe care pot să le explic în detaliu. Inclusiv pentru numeroasele şi din ce în ce mai sofisticatele combinaţii de fascism şi comunism (în sensurile lor «clasice»), care-au proliferat după 1990, mai ales după 2001 (pentru că, cu toate imperfecţiunile lor, dacă au existat nişte ani de «sfârşit al istoriei», de post-ideologie/i, aceştia au fost anii 1990).“



15 aprilie 2021: „Susan Sontag, într-un interviu pentru «The Guardian» din 2000, despre (bi)sexualitatea sa şi despre relaţia cu fotografa americană Annie Leibovitz: «'Shall I tell you about getting older?', she says, and she is laughing.

'When you get older, 45 plus, men stop fancying you. Or put it another way, the men I fancy don't fancy me. I want a young man. I love beauty.

So what's new?' She (Sontag – n. mea) says she has been in love seven times in her life. 'No, hang on,' she says. 'Actually, it's nine. Five women, four men.'».

PS: Cartea de povestiri scrise de Susan Sontag, «Debriefing», a cărei traducere am redactat-o pentru o prestigioasă editură bucureşteană, va apărea în librării (reale sau virtuale) pe parcursul acestui an. De-abia aştept! M-a făcut să mă «îndrăgostesc» de autoare, mai precis de mintea ei.“

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările