De ce au oamenii nevoie de poveşti

Un rege chipeş este binecuvântat cu o forţă supraomenească, însă aroganţa sa ameninţă liniştea regatului. Un gigant sălbatic apărut de nicăieri îl provoacă la un duel, în urma căruia regele revine la gânduri mai bune şi cei doi devin prieteni şi parteneri de aventuri.

Este vorba despre Epopeea lui Ghilgameş, cea mai veche scriere literară a omenirii, scrisă pe 12 tăbliţe de lut, acum 4000 de ani. Ne putem imagina că povestea a fost extraordinar de populară la vremea ei, având în vedere că reiterări ale sale pot fi găsite şi de-a lungul mileniului ce i-a urmat, conform BBC.

Ceea ce este cu adevărat remarcabil e faptul că Epopeea lui Ghilgameş este citită cu plăcere şi în zilele noastre, având foarte multe elemente care au influenţat multe opere ce au urmat-o.

 Astfel de elemente sunt în atenţia savanţilor specializaţi în „darvinism literar”. Aceştia se întreabă cum anume devine bună o poveste şi care sunt motivele evolutive pentru care anumite fire narative (de la Odiseea lui Homer la Harry Potter) au atât de multă popularitate.

Evadare din realitate?

Deşi nu avem dovezi clare ale existenţei povestirii înainte de apariţia scrisului, putem presupune că poveştile au reprezentat elemente centrale în viaţa umană, pentru mii de ani. Picturile rupestre din peşterile Chauvet şi Lascaux din Franţa par să înfăţişeze scene dramatice care erau, cel mai probabil, acompaniate şi de povestiri orale. „Dacă priveşti de-a lungul peşterii, vei descoperi o fâşie cu diferite imagini şi deseori apare câte o naraţiune ce are legatură cu o expediţie de vânătoare,” a spus Daniel Kruger, de la Universitatea din Michigan. Aceste poveşti aveau, probabil, şi un scop educativ pentru grup.

Astăzi poate că nu ne mai strângem în jurul focului, dar în medie, un adult îşi petrece cel puţin 6% din timp acaparat de poveşti fictive care se derulează pe diferitele ecrane la care se uită în fiecare zi.

Din punct de vedere evolutiv, acest lucru ar fi o risipă, în cazul în care timpul şi energia ar fi irosite pe o simplă modalitate de a evada din realitate. Însă, psihologii şi teoreticienii literari au identificat multe beneficii ale acestei dependenţe de ficţiune. Un loc comun în accepţia lor este faptul că povestitul reprezintă o formă de joc cognitiv care ne stimulează mintea şi care ne permite să simulăm lumea care ne înconjoară şi să ne imaginăm diferite strategii, în special în situaţii sociale. „Ne învaţă despre alţi oameni şi e un exerciţiu de empatie” a declarat Joseph Carroll, de la Universitatea Missouri-St Louis.

Ca dovadă a acestei teorii, diferite scanări ale creierului au arătat că cititul sau ascultatul de poveşti activează anumite zone ale cortexului care au legătură cu procesele emoţionale sau sociale şi cu cât oamenii citesc mai multă ficţiune, cu atât este mai uşor pentru ei să empatizeze cu alţi oameni.

Psihologii evoluţionişti consideră că preocupările noastre preistorice au dat forma poveştilor care ne atrag în prezent. Odată cu trecerea la forme sociale mai numeroase, oamenii au trebuit să înveţe să coopereze şi să nu cadă în extrema individualismului. Capacitatea noastră de a povesti, dar şi subiectele pe care le alegem ar fi putut evolua, aşadar, ca mod de comunicare a anumitor norme sociale. ”Lecţia este de a face faţă tiraniei şi a nu deveni un tiran tu însuţi,” a adăugat Kruger.

O serie de studii au identificat cooperarea ca fiind o temă comună a naraţiunilor populare din diverse colţuri ale lumii.

Epopeea lui Ghilgameş este un exemplu din literatura antică. La începutul eposului, semizeul Ghilgameş apare ca un erou perfect, are o forţă fizică supraomenească şi este curajos, însă este şi un tiran arogant, care abuzează de puterea sa. Abia după ce este provocat la duel de către Enkidu, omul făurit din lut, regele mesopotamian învaţă ce înseamnă cooperarea şi prietenia. Mesajul pentru audienţa de atunci era unul simplu şi clar: dacă până şi un rege eroic trebuie să-i respecte pe ceilalţi, atunci toată lumea este obligată să o facă.

Bryan Boyd, de la Universitatea din Auckland descrie cum aceste teme sunt evidente şi în Odiseea lui Homer. În timp ce Penelopa aşteaptă întoarcerea lui Ulise, pretendenţii ei îşi petrec zilele în casa eroului, mâncând şi bând. Atunci când, într-un final, Odiseu ajunge acasă, deghizat într-un cerşetor, aceştia nu-i oferă adăpost, ba chiar îşi bat joc de sărman. Într-un final, eroul işi arată adevaratul chip şi se răzbună crunt pe peţitori.

Kruger şi Carroll au descoperit că şi după Revoluţia Industrială, tema cooperării este predominantă în unele dintre cele mai iubite romane englezeşti din secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX.

În urma unui sondaj ce a avut drept subiect popularitatea personajelor literare, cercetătorii au observat că defectul major al antagoniştilor era dorinţa dominării sociale, în detrimentul altora sau abuzul unei puteri deja existente, în timp ce protagoniştii păreau a fi mai puţin individualişti şi ambiţioşi.